Îmi adun pleoapele pe albia insomniei
să nu le înfățișez prea aproape de zgomotul ars.
Din ciobul surâsului mi-am aruncat dinții
care se reflectau în madrigalul oglinzilor.

Numai pe gustul amar dintre ziduri
m-au lăsat ferestrele întredeschis.
M-au lăsat să pot fugi până la focul înalt,
până la capătul unui hohot.

Poate că trebuia să mă întorc singur
cu nici o speranță legată de caroserie.
Poate că trebuia să rămân lângă nufărul
desfăcut pe luntrea așteptată-n desfrâu.

Împingându-mi cuvântul până dincolo de cuvânt,
până la marginea nostalgiei din prima ninsoare,
mi-am trecut prin deget inelul mort
și mi-am aruncat veștmintele strânse de fericire.