Dar aÈ™ prefera orizontala.
Eu nu sunt un arbore, cu rădăcinile adânc înfipte în pământ
din care să sorb minerale și dragoste maternă,
ca să pot străluci, înfrunzind, în fiece primăvară,
nici nu port frumusețea lascivă unei grădini
ca să atrag partea mea de culori uluitoare și suspine,
fără a ști că în curând toate petalele se vor scutura.
În comparație cu mine un arbore este veșnic,
iar corola unei flori, nu prea înaltă, dar îndrăzneață.

În această seară, în lumina infimă a stelelor,
arborii și florile și-au pus la presat parfumurile reci,
iar eu, neobservată, trec printre ele.
Uneori mă gândesc că numai atunci când dorm
trebuie că le semăn cu adevărat.
Gândurile se estompează.
Așadar, e mai natural să mă-ntind.
Astfel, cerul și cu mine ne deschidem unul altuia sufletul.
Și când mă voi întinde pentru ultima oară voi deveni chiar utilă.
Abia atunci putea-vor arborii să m-atingă, abia atunci florile-și vor face timp.