Un pod, drum fierbinte de beton,
ziua-și golește buzunarul,
scoate pe rând tot ce are.
Ești singur în amurgul cataton.

Priveliștea, ca fundul unei gropi;
răni fierbinți în negura sclipicioasă.
Se-nserează. Mă-ngheață strălucirea,
soarele mă orbește. Nu uit, era vară.

E vară și căldură fulger.
Păsări stau cu nemișcate aripi,
ca și cherubinii arzători,
în cotețele bătute-n scânduri.

Îți amintești? Prima dată vântul,
apoi pământul, și cotețul.
Foc și gunoi. Și câte-odată
băteri de aripi, și reflexul.

Și sete-a fost. Atunci cerusem să beau.
Mai aud înghițiturile fierbinți,
și rabd neputincios, ca piatra,
până când sclipiturile se sting.

Timpul trece, trec ani, și speranțe -
ca vas de tinichea căzut în paie.



Traducere de P. Tóth Irén