Prin cîntece de greieri în nopți de vară-albastre, un zeu deasupra Franței varsă-un pocal de astre. Vîntul spre mine-aduce un gust de cer văratic! În proaspăt argintatul spațiu aș bea extatic.

Răcoarea serii-mi pare marginea cupei rece, unde, cu gene strînse și buzele-n dogori, ca sucul unei rodii eu sorb, și-n sînge-mi trece, stelara prospețime în răsăriri din nori.

Culcat pe-un strat de iarbă în desmierdată pace și încă-n respirarea ce l-a-ncălzit, din zi, oh! cum în astă seară, cu dragoste,-aș goli pocalu-albastru-n care tăria cercuri face!

Sunt Bachus? Pan? De spațiu mă-mbăt, dau febrei mele a nopților răcoare, pe cel mai tainic prund. Am gura-n cer deschisă, în tremurări de stele cerul în mine curgă! în el să mă scufund!

Mult îmbătați de spațiu și astre-n necuvînt, Byron, Lamartine, Shelley, Hugo sunt morți. Ci spațiu, cît vezi! e-acolo pururi; nemărginit curgînd; abia beat, cum mă poartă, și-aș bea iar cu nesațiu!