Pietre, dați-mi un semn, vorbiți, înalte palate,
Străzi, o vorbă rostiți! Demone, nu te arăți?
Însuflețit este tot, da, între sfintele-ți ziduri,
Veșnică Roma, și mut, doar pentru mine, e totul.
O, dar cine-mi șoptește, la ce fereastră zări-voi
Dulcea făptură ce-n flăcări mă răcorește?
Încă nici nu presimt calea pe care urma-voi
– Spre ea, de la ea – și timpul cel scump voi jertfi.

Tot mai contemplu biserici, palate, ruine, coloane,
Așa cum un om chibzuit se cade la drum să se poarte.
Dar asta îndată va trece și-un singur templu rămâne,
Templul lui Amor care pe inițiat îl primește.
Da, ești o lume, tu, Roma; dar fără iubire
Lumea n-ar mai fi lume, Roma n-ar mai fi Roma.




Traducere Maria Banuș