De dimineața toamnei timpurii
respins, zăcea de-acum pustiu, de după
arși tei, ce casă-n câmp n-o mai astupă.
Un loc mai mult, pe care doar copii

– de unde, știe Domnul – de cu zori
se și strigau, vrând zdrențe să dezgroape.
Dar toți se potoleau, de câte ori
din lemnării fierbinți și arse-aproape

el, fiul casei, cu-o prăjină lungă
scotea strâmbate albii și găleți, –
că-n grabă cu-o privire-apoi s-ajungă
pe ceilalți să-i convingă, stând răzleți,

de tot ce-aici se află. Căci lui ciudat
i se părea că-i totul: ca pe tron
și mai fantastic ca un faron.
Iar el: dintr-un tărâm îndepărtat.



Traducere Mihail NemeÈ™