Pe locul omului, încă

Puteam, cu mai multă asprime,
să fim Cetate de Scaun.
Nu juruinţe,
nu spaima calfelor,
nici ciudăţenia jocului,
tencuială de plumb pe coaste străine,
nici deznădejdea iubitei inimi
– trase la zaruri.

Uram puterea din minciuna zidarului
– căci adăstam o unire mai dreaptă.
Un braţ de-al meu să-l petrec prin peretele luminat,
cellalt, prin zidul din Soare-apune,
prin ochii-mi din cap să privească în slavă-mpăratul.

Vai! Plânge meşterul nepreschimbat în Cetate de Scaun!
pe-obrazul lui lânced, bat moale vânturile,
fără solie,
puterea apei din calea Anei se pierde-n meandre.
Pe locul omului, încă, nici o zidire de pomină…


(din volumul „Fără chip” - 1980)