Nu basne în bucoavna mea oi pune,
nici scornituri, ci lacrimi și smerenii,
că scriu îngenuncheat ca-n rugăciune,
de țara asta arsă de bejenii.

Tu, veacule de negură și zloată,
poftește-aici la judecată dreaptă.
Măria-Ta, cântarul meu Ți-arată
ocalele din cuget și din faptă.

Mi-e dat să torc izbeliștea și slava...
Ca prin cămări cotrobăiesc prin vreme.
Mi-aud trosnind ca din țâțâni voroava,
și ca un piept letopisețul geme.

Dar când smeritul rob ce sunt, cutează
a scrie că de la Râm pogoară,
Crăciun mi-e pana, slova Bobotează,
și se răstoarnă ceru-n călimară.