Demult, demult… la început de osândă
mai întreba de noi la poarta de-afară
câte-o nălucă de mamă plăpândă
sau câte-o nevastă amară, amară.

Un an, doi, trei… din lumea cealaltă
mai sosea câte-un răvaș mirosind a grădini.
Apoi tăcerea crescu peste noi tot mai înaltă,
ca bozii peste ruini.

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată…
Și umbra celeilalte vieți
căzu de pe noi, măcinată
ca tencuiala de pe pereți.

Iar noi ne-am desprins de pe timp ca o zgură.
Afară, părinții bătrâni
poate de ani și de ani se făcură
pâine, zumzet, fântâni.

Nevestele-or avea lacrimi tot mai puține
și-n păr mai multe zăpezi înțelepte,
și-or fi învățat să nu mai suspine
și să nu ne aștepte.

Feciorii noștri or fi crescut mai departe,
mai frumoși și mai fără de noi
și-or fi purces spre orașe străine la carte,
de n-or fi căzut undeva-n război.

Și fetele noastre cu boiuri de floare
or fi plecat mirese-n calești,
alături de miri rupți din soare,
ca niște prinți din povești.

Și-acolo-n cămine albastre or coase
cu mâna subțire și moale,
plecate sub lampă, madone duiose,
scutece albe ca niște petale

pentru odrasle bălaie ca spicul,
care vor râde mâine-n iatac,
departe de moarte și de bunicul
pierdut, fără nume, în piatră, în veac.