Atât de mult în ticăloasa
Şi-n lunga-ţi clocotire-am fiert,
Că nu credeam să-ţi iert pucioasa
Pe care-acum zâmbind ţi-o iert.

Azi, viaţă, flacăra-ţi grozavă
Ţi-o port medalion la gât
Şi-s mândru că-n pojar şi lavă
Ştiui să clocotesc atât.

De unde crâncena putere ?
Că din lumină mă ridic.
Ce-a fiert în fiere e-nviere,
Ce-a ars în smoală dă nou spic.


Eu însumi nu pricep cum lutul,
Orbeţ în smoală şi-n prăpăd,
Acuma vede nevăzutul
Cu ochii care nu mai văd.

Şi dacă surâzând iert toate,
E că, din crâncena fiertură,
Nu m-am întors târâş pe coate,
Ci fulgerând de-o nouă-armură.