•
Pe-aici s-apleacă ramuri să te doară,
Cum umerii s-apleacă pe-amintiri.
Cândva parc-ai murit în altă ţară
Şi-acum parcă te-ntorci de nicăieri.

Răniţi, ca nişte păsări albe, crinii
Se-mpiedică în grele aripi lungi.
Parc-ai murit, dar paşii tăi, streinii,
Te-ntorc din lumi unde n-a fost s-ajungi.

Foşneşte-o frunză, alta îi răspunde,
Alături alta sângeră puţin.
Cândva parc-ai murit, dar nu ştii unde
Şi vii acum uşor ca un suspin.

Şi cum pluteşti pe foşnetul luminii,
Uşori ţi-s paşii, numai ochii-s grei,
Şi, nu ştii, duci pe tâmple mărăcinii
Sau razele ce seamănă cu ei . . .