Să-l recunoască cine-ar mai putea
pe cel ce, rupt de sine,– adânc coboară
spre-o altă viață, brusc curmată doară
când pagina se-ntoarce grea?

Ar pregeta și mama lui la fel
că-i el, umbrit ca de beții, cel care
citește-aici. Și noi, no ice știm oare
de ore ce trecură-ntregi, pân’ el

cu greu privi deasupra: în priviri
ce jos aici în carte se desface
el înalță, dând vaste înnoiri
acestei lumi depline dinafară:
cum merg copiii singuri să se joace
și se trezesc deodată ca din vise;
ci trăsăturile-I, cândva precise,
de-acum pe veci se tulburară.




Traducere Mihail Nemeș