Au vuit prelung ca vântul păsările migratoare
Peste casa părintească unde ieri m-am regăsit
Singur cu lumina, care galbenă venea din soare,
În odaia de-altădată să-mi ureze bun sosit.
Toamnă, iată-ne-mpreună, gospodină ce porți cheia
Ruginită, ca o frunză, a trecutului meu mort.
Tomnă, iată-ne alături, noi cu visul, pe aleia
Nucilor ce ancorează pentru iarnă-n al tău port.
Precum seara, pe câmpie când fâșii se prinde ceață,
Tot auzi sunând vecernii și nu știi de unde vin,
Sub frunzare rărite amintirea cheamă viață,
Dar trecutul îi răspunde ca un clopot în declin.
Zile albe, zile negre… ce străine, ce departe,
Buclele în care dorul meu de cer l-am îngropat…
Toamnă, lasă-mă să mângâi părul tău de frunze moarte,
Părul tău de aur roșu și de soare întrupat.