Spirit ales, ce-n jalea lumeștei noastre văi,
Dirigui trupul care adăpostește-acum
Un ne-nfricat, eroic și prea-nțelept senior;
Ajuns să porți tu schiptrul onoarei sclipitor
Cu care-ndrumi azi Roma și rătăciții săi,
Și iar o-ntorni spre slava străvechiului ei drum-
Þie-ți vorbesc, căci nu văd într-altă parte-o rază
De-acinstei și virtuții, pierite-n lumea toată,
Nici aflu om ce face rău și se rușinează...
Ce-anume-așteaptă nu știu, nici ce cu sîrg dorește
Italia, ce parcă durerea nu-și simțește,
Ea, trîndavă, bătrînă și înceată.
Dormi- va-n veci? și nimeni nu-și simțește,
Ah, mi-ș înfige mîna în chica ei, s-o doară!


II


Nădejde n-am să-și nalțe din lîncezeala ei
Vreodată capul, orcît la viață vreun om a
Cercat s-o cheme,- atîta de grea i-i apăsarea.
Ci brațul tău- singur în stare nepăsarea
Să-i scuture- destinul, nu fără de temei,
I-a dat să-i poarte grijă, azi, mamei noastre, Roma.

Cu mîna ta vînjoasă netemător înșfacă
Bătrîna-i coamă, trage-o de pleata-i răsfirată,
Să iasă trîndăvita din smîrcuri și din cloacă...
Eu, care zi și noapte îi plîng nefericirea,
La tine doar, întreagă, mi-i azi nădăjduirea:
Căci dacă al lui Marte neam vreodată
Va fi să-și nalțe ochii spre slava lui străbună-
De-ăst har s-o bucura doar sub cîrma ta cea bună!


III


Antìcii muri, de care È™i azi întreaga lume
Se teme și-i iubește, cînd spre trecutul dus
Se-ntoarce, și-i răsare apusa vreme vreme-n minte;
Și criptele sub care stau vechile-oseminte
A' celor ce avea-vor sub cer slăvit renume
Atît cît universul nu încă a apus;
Și toate de aceleași ruini învăluite-
Să le-aduci tu izbava din putregai aăteaptă...
O, credincios tu, Brutus; o, Scipion mărite,
Ce bucurie pentru voi, dacă-n cerul vost
Ajuns-a zvonul despre ăst nalt și vajnic rost!
Cum și Fabricius- firea asta dreaptă-
S-a-nviorat la știrea atît de bucuroasă.
Și zice: " Scumpa-mi Romă va fi din nou frumoasă! "


IV


De-i drept că cerul poartă de grijă pămînteștei
Vieți, te roagă pînă și sufletele care
Sălășluiesc în ceruri să curmi îndelungata
Civilă învrăjbire ce țara-sîngerat-a.
Neliniștea cuprins-a pe oameni. Izbăvește-i!
De frică, rar se- ndreaptă spre sfintele altare
Ce-au fost cîndva în cinste. Și-n lupta făr' răzbun
Bisericile-ajuns-au azi hoților cuibar,
Încît se-nchide ușa doar celui drept și bun.
Iar sub amvon și printre statui despodobite,
Se țes parcă-nceputuri și uneltiri cumplite.
Vai cîte fapte rele de tîlhar!
Și.n dangăte se-ncepe al iureșului ropot,
Uitînd că pentru rugă doar se dă zvon la clopot.



V



Femeile în lacrimi, și cei bătrîni- sătui
De înșiși ei, de-această viață lungă-a lor-
Și dezarmații soartei: mulțimea de copii,
Și schimonahii negri, și albi, și cenușii,
Și schilodiții, trudnici sleiți ai nimănui-
Îți strigă: "O, seniore al nostru, ajutor!"
Iar sărăcimea, roasă de spaime și de tîngă,
Îți dezvelește-atîtea ți-atîtea răni în sînge,
În stare și cruzimea lui Hanibal s-o frîngă.
Te uită: astăzi casa lui Dumnezeu e toată
În flăcări. Doar puține scîntei de-ai stinge, iată
Și ura ne-mlînzită li s-ar stînge
Acelor căpitenii atît de-ncrîncenate:
Și faptele-ți,n ceruri, sus, fi-vor lăudate.


VI


Urși, lupi, lei, șerpi, și vulturi- toți îndijiții- acești-
Se-ntrec acum săp surpe- făcîndu- și rău și lor-
Măreața, marmoreea columnă. Și de ei
Se plînge nalta doamnă care la sînul ei
Chematu-te-a pe tine să smulgi și să stîrpești
De pe-al ei trup desișul de ierbi, otrăvitor.
Mai mult de un mileniu trecut-a de cînd ea
Lipsită e de-acele înalte duhuri care
Au ridicat-o unde pînă atun