I

Italia mea nu sînt în stare prin cuvinte
Să-ți lecuiesc atîtea răni mortale
Cîte văd adesea pe trupul tău frumos;
Dar aș dori să fie oftatul meu fierbinte
Cum îl vor Tibrul, Arnul unduios
Și padul pe al cărui țărm stau acum cu jale...
Cîrmuitor din ceruri, ruga mea
Vrea ca iubirea sfîntă, ce pe pămînt cîndva
Te-aduse, să se-ntoarcă spre țara ta cea dragă.
Vezi, milostive Doamne, ce măruntă
pricină pentru-asemeni încăierare cruntă!
Și-aste-mpietrite inime nebune,
Þinute strîns de Marte- trufaș, sțlbatic rău-
Tu, Tată, le-mblînzește, le dezleagă!
Și-ntrînsele fă adevărul tău
(Oricine-aș fi)prin graiu-mi să răsune!


II


Voi, cărora norocul vă puse cîrma-n mînă
Frumoaselor ținuturi înflorite,
De care nici o milă nu vă leagă,
Pe-aici - vă-ntreb - ce cată puzderia păgînă
De oști străine? Oare țara noastră dragă
Să-și vadă verzile cîmpii mînjite
De sîngele barbar?... V-ademeni
Un greș: vedeți puține, dar mult vă pare-a ști,
Și-n inimi năimite cătați statornicie;
Dar cel ce are oameni mulți plătiți
ÃŽnconjurat e veÈ™nic de dùÈ™mani înrăiÈ›i!
Ah, nesfîrșit acest puhoi de ape
S-a strîns și vine astăzi din ce pustii funeste
Să ne înece frageda cîmpie?
Cînd mîna noastră însăși toate-aceste
Le-a fost făcut, au cine-o să ne scape?


III


S-a îngrijit natura de starea noastră, cînd
Al Alpilor zid puse să rămîie
De-a pururi între țară și furia nemțească.
Dar lăcomia oarbă, în contra țării stînd,
Din plin ajunse azi să dăruiască
Prea zdravănului trup această rîie!
De-a valma-acum, aceeași cușcă ține
Sălbaticele fiare și turmele blajine,
Iar cel mai bun e-acela ce geme încolțit.
Și cine face-aceste toate oare
Spre și mai marea noastră-ndurerare?
E neamul fără lege ce mila nu-l înfrînge,
Acela ce în vremuri - cum scris e într-adins -
De sabia lui Marius a fost străpuns cumplit,
Că pomenirea faptei și-azi încă nu s-a stins:
Zdrobit, setos - nu apă bău din rîu, ci sînge!


IV


Și nu mai spun de Cezar, care pe orice plai
Făcu să fie iarba sîngerie,
Tăindu-le-a lor vînă cu sabia romană.
Acum - sub care stele nefaste nu știu, vai! -
Ne are-n ură cerul și-n prigoană:
E mulțumită vouă, căci vouă, și domnie,
Și pază peste țară vi-au fost încredințate.
Printre-ale voastre pofte dezbinate
Ați ruinat a lumii cea mai frumoasă parte.
Ce vină, ce osîndă, ce soartă! să lovești
Vecinul tău sărman; să-l prigonești
Avutrul risipit, căzut din preț-
Și-apoi, pe-ascuns, să cauți ostași ce gata sînt
Să-și vîndă sufletul, să-mpartă moarte!...
De dragul adevărului cuvînt!
N-am ură pentru altul, nici dispreț.


V


După dovezi atîtea, tot n-ați văzut deplina
Înșelăciune bavareză, care
Doar ridicînd un deget, din moarte-și face-un joc?
Ocara mult mai rea e, cred eu, decît ruina.
Dar sîngele italic ca pălălăi de foc
Se scurge. Neîmblînzită-i mînia lui cea mare!
Ce mare preț pe altul va să dea
Acela ce pe sine puțin se prețuiește.
Sînge latin, alungă de la tine
Păgubitoarele poveri străine.
Nu-ți face ție idol fără rost
Din nume van și găunos. Căci dacă
Cea furie din nord ne viclenește
Și pare că ne-a-nfrînt mintea săracă -
Nu e firesc, ci e păcatul nost'!


VI


Nu-i oare-aceasta glia pe care-ntîi călcai?
Nu-i oare-acesta cuibul meu fierbinte
De unde-atît de dulce luai hrană și lumină?
Nu-i patria aceasta de care mă legai
Cu veșnică credință - o, maică prea- blajină,
Care-mi acoperi unul și celălalt părinte?
Pe Dumnezeu! o, dacă v-ar trezi
Măcar acestea mintea, și dacă ați privi
Cu milă jaleaa-adîncă a frîntului popor!
Căci, după Dumnezeu, el își așteaptă
Doar de la voi odihna lui cea dreaptă!
Dați-i un semn de milă,infim, abia vădit,
Și, arma luînd, virtutea izbi-va în urgie,
Și scurt va fi al astei lupte zor,
Căci niciodat' străvechea vrednicie
ÃŽn sufletul italic n-a murit!


VII


Seniori, priviți cum vremea zorită e să zboare,
Cum viața fuge, zilele ne curmă,
Cînd moartea ni se lasă pe umeri ne-ncetat.
Căci sufletul, de sprijin lipsit, și despuiat
De orișice podoabă, ajunge pîn' la urmă
Pe drumul îndoielii. Și trecători printr-aste
Văi triste, dați deoparte mînii și urinefaste,
Ce saînt contrare vînturi unei vieți senine.
Iar vremea de ți-o cheltui dureri să prijelești,
Þi-o recîștigi prin fapte omenești,
Prin binele ce relele ucide.
Cu mîna ta, cu-al inimii avînt,
Fă lucrul bun, să-l laude oricine!
Așa e bucurie pe pămînt
Și calea cître ceruri se deschide!


ÃŽncheiere


O, cîntece, ascultă îndemnul meu încalte:
Ce simți adînc tu spune cu multă cuviință,
Căci vei ajunge, poate, în sferele înalte.
Dar sufletele - află că sînt de rea credință,
Robite-acelui scîrnav și vechi nărav avan,
Oricăror adevăruri dîrz dușman.
Mergi la noroc. Găsi-vei vreun binevoitor
Din cei puțini, cui binele îi place.
Întreabă-l: Cine oare îmi vine-ntr-ajutor?
Eu merg strigînd doar: Pace, pace, pace!