Ziua zicea: “Tot ce trudește mă însotește, mă îndrăgește, se vrea fericit. Martori ai comediei mele, rețineți-mi piciorul voios. Mă tem de amiază și de săgeata ei meritată. Nu se cere milă pentru a crește în ochii ei. Dacă pieirea mea vestește eliberarea voastră, cu atât mai bine mă vor primi apele reci ale verii.”

Noaptea zicea: “Cei ce mă jicnesc mor tineri. Cum să nu-i iubești? Pășune a tuturor clipelor mele, ei nu mă pot călca în picioare. Călătoria lor este călătoria mea și rămân întunecime.”

Între cele două era un rău care le sfâșia. Vântul mergea de la una la alta; vântul sau nimic, poalele asprei stofe și avalanșa munților, sau nimic.