În tăcere se-adunară
Norii deși pe chipul meu;
Soarta înciudată,iară
Mă amenință din greu...
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreț?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereți?

După-o viață zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate și de astă dată
Aflu țărmul salvator...
Dar presimt de azi, și sînger,
Ceasul neînduplecat,
Și-ți strîng mîna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat'.

Blînd, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, șoptește-mi dar,
Și privirea ta gingașă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veșnic vie
Inimii ce-i ține loc
De speranță, de mîndrie
Și de-al tinereții foc.

1828