Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sîmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mîne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate și totul era una;
Pe cînd pămîntul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rîndul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încît mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au de-a fi zeii
Și din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet și lumii fericire,
El estea-al omenimei izvor de mîntuire:
Sus inimile voastre! Cîntare aduceți-i,
El este moartea morții și învierea vieții!

Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Și inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vînturi auzit-am al lui mers
Și-a glas purtat de cîntec simții duiosu-i viers,
Și tot pe lîngă-acestea cerșesc înc-un adaos:
Să-ngăduie întrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvinteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă rîdă,
Puteri să puie-n brațul ce ar sta să mă ucidă,
Ș-acela între oameni devină cel întîi
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătîi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pîn’ ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,
Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o-
Cînd ura cea mai crudă, mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi și voi putea să mor.


Străin și făr’ de lege de voi muri-atunce
Nevrednicul-mi cadavru în uliță l-arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuțe cînii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpîne, și dă-i pe veci viață!



Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi să frunte plec,
Spre ură și blestemuri aș vrea să le înduplec,
Să simt că de suflare-ți suflarea mea se curmă
Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!