Pascal purta un hău, oriunde s-a-ndreptat.
Căci vai! totul e-abis, dorință, faptă, vis,
Vă spun! Prin părul meu de multe ori am prins
Al spaimei vînt subțire, tăios și răsfirat.

În sus, în jos, oriunde adîncul e cuprins,
Tăcerea-ngrozitoare și spațiul captivant...
Pe nopțile-mi, chiar Domnul, cu degetul savant,
Pictează un coșmar ce-n ziuă s-a prelins.

Mi-e teamă să adorm, așa cum fugi de-o groapă
Plină cu spaime vagi ce trupul îl așteaptă;
Și nu văd decît neant oriunde m-aș uita,

Iar sufletu-mi mereu vînat de rătăcire
Invidiază abisul aflat în nesimțire.
Ah, nu lăsați să iasă Cuvîntul și Ființa!