„ -De unde-ți vine, spune-mi, tristețea cea subtilă,
Urcînd ca o maree pe stînca neagră, goală?”
Cînd inima ajunge de răzbunare plină,
Un chin e să trăiești; și nu mai e o taină!

E o durere simplă, deloc misterioasă,
Și ca o fericire ce-i bucură pe fanți,
Oprește-te să cauți, frumoasă curioasă,
Și chiar de-ți este vocea dulceață, tu să taci!

Să taci neștiutoareo! Suflet înmiresmat!
Cu gură cristalină, chiar dacă Viață-ai dat,
E Moartea ce ne ține mai strîns în legături!

Deci lasă pe-al meu suflet să-l farmece-o minciună,
Abandonat în ochii-ți, ca-n visul ce răsună,
Să doarmă îndelung la umbra celor nuri.