Mă așez la masă și închid ochii să nu-mi văd surorile
ele închid ochii să nu mă vadă pe mine
și mâncăm, vorbim tare, ne certăm, suntem ironici,
cu ochii închiși și veștejiți.
Intră slujnica aducând castronul cu roșii
și nu sunt amare,
uleiul nu s-a schimbat în măsline,
nici supa nu a murit de rușine.
E o liniște desăvârșită, o imensă liniște
străpunsă uneori de câte un râs sarcastic,
de câte un strigăt de furie sau de foame,
ori de un mârâit de mare plăcere.
Stăm așa până când totul se sfârșește,
până când s-a terminat și cu „ultima cină”,
când poți să-ți lași sufletul și să alergi
să-ți cauți trupul, bineînțeles, dacă există.