Îți amintești cimitirul ca o haină ponosită
de la Rastolița?
Bisericuța de lemn, cu sfinții
zugrăviți pe pânză scorojită?
Mormintele anonime în livada cu pruni?
Treceam prin el ziua, când soarele acoperea,
cu cearceafurile lui fierbinți
osemintele sub huma, și ea bătrână,
văduvă de cei care au iubit-o
și s-au întors în fașele ei materne.
Þi-am spus:
pomii sădiți deasupra lor,
au ajuns cu rădăcinile până la ei.
Să le mângăie chipul șters de infinit
cu o mână de soră de caritate postumă.
Să le picure între dinții lor știrbi,
pietrificați într-un zâmbet plin de regrete,
iureșul luminii de dimineață,
vălul luminii de peste zi,
doliul luminii din fiecare noapte.
Cataplasme sau catapitesme
cu stelele umblând ca verișoarele lor
prin odăile rămase pustii.
Mâinile lor, încrucișate la piept,
acoperă inima rămasă ca o candelă
să ardă în urletul pomenirii lor.
Ele, mâinile, se cațără pe rădăcinile prunilor
să-și aprindă feștilele
din rugăciunea noastră pentru ei.
- De ce sădesc oamenii pruni peste morminte?
- Cu cât mai dulci vor fi fructele lor,
atât de dulci au fost sufletele lor
care au rătăcit timpuriu deasupra.
Am gustat din toți prunii cimitirului.
Fiecare din ei avea fructele dulci.
Și am trecut mereu, ca niște musafiri tăcuți,
ca să ne închinăm.
Treceam prin livada sufletelor dulci.


decembrie, 1965
lui Ioan Grigorescu, pentru care povestea a rămas în aducerea lui aminte.