Bătrâna mănăstire își înălța pereții
Cu sfintele-Adevăruri pictate în icoane,
Și trupurile stoarse de asprele canoane
Cerșeau acelor chipuri lumina caldă-a vieții.

Câmpia semănată de Crist era în floare,
Și-atâți vestiți călugări, pierduți în amintire,
Își dăruiau silința trudind prin cimitire
Și morții aducîndu-i smerită închinare.

-Mi-e sufletul asemeni unui adânc mormânt,
Nevrednicul ei schivnic de-o veșnicie sunt
Și n-am nici o podoabă în jalnica-mi chilie.

O, biet sihastru-al lenei, când voi putea să știu
Din trista-ntruchipare a chinului meu viu,
Să fac un lucru-al mâinii și-a ochilor beție?