Arde focul!
S-a aprins în casa lumii, noaptea, coșul, arde coșu!
Bubuie și duduie în vatra neagră, focul roșu
Noaptea nu-și găsește locul;
Ceru-i plin de praf haotic, scăpărări de nicovală,
Limbi albastre de stindarde,
Arde focu-n feerie nesfârșită, focul arde,
Ies scânteile în fluvii, în vârtejuri, în năvală,
Mute,
Sute,
Miliarde.

Dar deodată
Dumnezeu oprește vremea și-mprietenește-n cer stihia,
Noi păstrăm aceleași inimi ce măsoară veșnicia,
Și - priveliște ciudată -
Focul ce zvâcnea năprasnic și-a încremenit revolta,
Noaptea-i limpede și clară,
Și trecând sub scânteierea răspândită și bizară,
Noi privim cu ochi de-o clipă înstelata boltă, bolta
Lină,
Plină,
Seculară!