Toamna frunzele colindã,
Sun-un grier sub o grindã,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mânã tremurândã,
Iarã tu la gura sobei
Stai ca somnul sã te prindã.
Ce tresari din vis deodatã?
Tu auzi pãsind în tindã --
E iubitul care vine
De mijloc sã te cuprindã
Si în fata ta frumoasã
O sã tie o oglindã,
Sã te vezi pe tine însãti
Visãtoare, surâzândã.

I.
Pe un deal rãsare luna, ca o vatrã de jãratic,
Rumenind strãvechii codri È™i castelul singuratic
S-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot ;
De departe-n vãi coboarã tânguiosul glas de clopot .
Pe deasupra de prãpãstii sunt zidiri de cetãtuie.
Acãtat de pietre sure un vioinic cu greu le suie ;
Asezând genunchiu È™i mânã când pe-un colt când pe alt colÈ›
Au ajuns sã rupã gratii ruginite-a unei bolÈ›i
Si pe-a degerelor vârfuri în ietacul tãinuit
Intrã , unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.
Ci prin flori întretesute, printre gratii luna moale,
Sfiicioasã È™i smeritã È™i-au vãrsat razele sale ;
Unde-ajung par vãruite zid, podele, ca de cridã,
Pe-unde nu -- pãrea cã umbra cu cãrbune-i zugrãvitã.
Iar de sus pân-în podele un painjãn prins de vrajã,
A È›esut subÈ›ire pânzã strãvezie ca o mreajã ;
Tremurând ea licurește și se pare a se rumpe,
ÃŽncãrcatã de o burã, de un colb de pietre scumpe.
Dupã pânza de pãinjãn doarme fata de-mpãrat ;
ÃŽnecatã de luminã e întinsã în crivat.
Al ei chip se zugrãveste plin È™i alb : cu ochiu-l mãsuri
Prin uÈ™oara-nvineÈ›ire a subÈ›irilor mãtãsuri ;
Ici È™i colo a ei hainã s-a desprins din sponci È™-aratã
Trupul alb în goliciunea-i, curãÈ›ia ei de fatã.
Rãsfiratul pãr de aur peste perini se-mprãÈ™tie,
Tâmpla bate linistitã ca o umbrã viorie,
Si sprâncenele arcate fruntea albã i-o încheie,
Cu o singurã trãsurã mãiestrit le încondeie ;
Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,
BraÈ›ul ei atârnã leneÈ™ peste marginea de pat ;
De a vârstii ei cãldurã fragii sânului se coc,
A ei gurã-i descleÈ™tatã de-a suflãrii sale foc,
Ea zâmbind își miÈ™cã dulce a ei buze mici, subÈ›iri ;
Iar pe patu-i și la capu-i presurați-s trandafiri.

Iar voinicul s-apropie și cu mâna sa el rumpe
Pânza cea acoperitã de un colb de petre scumpe ;
A frumseÈ›ii haruri goale ce simÈ›irile-i adapã,
ÃŽncãperile gândirii mai nu pot sã le încapã.
El în brate prinde fata, peste faÈ›ã i se-nclinã,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspinã,
Si inelul scump i-l scoare de pe degetul cel mic
S-apoi pleacã iar în lume nãzdrãvanul cel voinic.

II.
Ea a doua zi se mirã, cum de firele sunt rupte,
Si-n oglind-ale ei buze vede vinete și supte --
Ea zâmbind È™i trist se uitã, È™opoteÈ™te blând din gurã :
- "Zburãtor cu negre plete, vin' la noapte de mã furã".

III.
Fie-cine cum i-e vrerea, despre fete samã deie-È™i --
Dar ea seamãnã celora îndrãgiÈ›i de singuri ei-È™i,
Si Narcis vãzându-È™i faÈ›a în oglinda sa, isvorul,
Singur fuse îndrãgitul, singur el îndrãgitorul.
Si de s-ar putea pe dânsa cineva ca sã o prindã,
Când cu ochii mari, sãlbateci, se priveÈ™te în oglindã,
SubÈ›iindu-È™i gura micã È™i chemându-se pe nume
Si fiindu-È™i È™ie dragã, cum nu-i este nime-n lume:
Atunci el cu o privire nãlucirea i-ar discoasã
Cum cã ea -- frumoasa fată -- a ghicit cã e frumoasã.
Idol tu ! rãpire minÈ›ii ! cu ochi mari È™i pãrul des,
Pentr-o inimã fecioarã mândru idol ti-ai ales !
Ce È™oprÈ™te ea în tainã, când priveste cu mirare
Al ei chip gingaÈ™ È™i tânãr, de la cap pân' la picioare?
"Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburãtor,
Si strângându-l tare-n braÈ›e, era mai ca sã-l omor.
Si deaceea ,când mã caut în pãretele de-oglinzi
Singuricã-n cãmãruÈ›ã braÈ›e albe eu întinz
Si mã-mbrac în pãrul galben, ca în strai uÈ™or È›esut,
Si zãrind rotundu-mi umãr mai cã-mi vine sã-l sãrut.
Si atunci de sfiiciune mi-ese sângele-n obraz --
Cum nu viine zburãtorul, ca la pieptul lui sã caz?
Dacã boiul mi-l înmlãdiiu, dacã ochii mei îmi plac,
E temeiul cã acestea fericit pe el îl fac.
Si mi-s dragã mie însãmi, pentru cã-i sunt dragã lui --
Gurã tu ! învatã minte, nu mã spune nimãnui,
Nici chiar lui, când vine noaptea lângã patul meu tiptil,
Doritor ca o femeie, și viclean ca un copil !"

IV
Astfel vine-n toatã noaptea sbutãtor la al ei pat.
Se trezi din somn deodatã de sãrutu-i fermecat ;
Si atuncea ,când spre usã el se-ntoarse ca sã fugã,
Ea-l opreÈ™te-n loc cu ochii È™i c-o mult smeritã rugã :
-- "O rãmâi, rãmâi la mine, tu cu viers duios de foc,
Sburãtor cu plete negre, umbrã fãrã de noroc
Si nu crede cã în lume, singurel È™i rãtãcit,
Nu-i gãsi un suflet tânãr ce de tine-i îndrãgit-.
O, tu umbrã peritoare, cu adâncii tristi ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale -- nu le fie de diochi !"
El s-aÈ™eazã lângã dânsa È™i o prinde de mijloc,
Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc :
-- "O șoptește-mi -- zice dânsul -- tu cu ochi plini d-eres
Dulci cuvinte ne-nÈ›else, însã pline de-nÈ›eles.
Al vieÈ›ii vis de aur ca un fulger, ca o clipã-i,
Si-l visez, când cu-a mea mânã al tãu brat rotund îl pipãi,
Când pui capul tu pe pieptu-mi È™i bãtãile îi numeri,
Când sãrut cu-mpãtimire ai tãi albi È™i netezi umeri
Si când sorb al tãu rãsuflet în suflarea vietii mele
Si când inima ne crește de un dor, de-o dulce jele ;
Când pierdutã razimi faÈ›a de-arzãtorul meu obraz,
Pãrul tãu bãlai È™i moale de mi-l legi dupã grumaz,
Ochii tãi pe jumãtate de-i închizi, mi-ntinzi o gurã,
Fericit mã simt atuncea cu asupra de mãsurã.
Tu ! !... nu vezi... nu-È›i aflu nume... Limba-n gurã mi se leagã
Si nu pot să-È›i spun odatã, cât -- ah ! cât îmi eÈ™ti de dragã !"
Ei È™optesc, multe È™i-ar spune È™i nu È™tiu de-unde sã-nceapã,
Cãci pe rând È™i-astupã gura, când cu gura se adapã ;
Unu-n braÈ›ele altuia, tremurând ei se sãrutã,
Numai ochiul e vorbăreÈ›, iarã limba lor e mutã,
Ea-È™i acopere cu mâna faÈ›a roÈ™ã de sfialã,
Ochii-n lacrimi È™i-i ascunde într-un pãr ca de petealã.

V.
S-au fãcut ca ceara albã faÈ›a rosã ca un mãr
Si atâta de subÈ›ire, sã o tai cu-n fir de pãr.
Si cosiÈ›a ta bãlaie o aduni la ochi plângând,
Inimã fãr' de nãdejde, suflete bãtut de gând.
Toatã ziua la fereastrã suspinând nu spui nimicã,
Ridicând a tale gene, al tãu suflet se ridicã ;
Urmãrind pe ceruri limpezi cum pluteÈ™te-o ciocârlie,
Tu ai vre’ sã spui sã spui sã ducã cãtre dânsul o solie,
Dar ea zboarã... tu cu ochiul plutitor È™i-ntunecos
Stai cu buze descleștate de un tremur dureros.
Nu-ți mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiastri,
Nu uita cã-n lacrimi este taina ochilor albaÈ™tri.
Stele rare din tãrie cad ca picuri de argint
Si seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind ;
Dar dacã ar cãdea toate, el rãmâne trist È™i gol;
N-ai pute sã faci cu ochii înãltimilor ocol ,
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnitã È™i pustie din sicriu ;
Si din când în când vãrsate, mândru lacrimile-È›i È™ed,
Dar de seci întrag isvorul, atunci cum o sã te vãd ?
Prin ei curge rumenirea, mândrã, ca de trandafiri,
Si zãpada viorie din obrajii tãi subÈ›iri ;
Apoi noaptea lor albastrã, a lor dulce vecinicie,
Ce ușor se mistuiește prin plânsorile pustie.!
Cine e nerod, sã ardã în cãrbuni smaraldul rar
S-a lui vecinicã lucire s-o striveascã în zadar ?
Tu-ti arzi ochi și frumseta... Dulce noaptea lor se stânge,
Si nici știi ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge !

VI
O, tu crai cu barba-n noduri ca și câlții când nu-i perii,
Tu în cap nu ai grãunte, numai pleavã È™i puzderii.
Bine-È›i pare sã fii singur, crai bãtrân fãrã de minÈ›i,
Sã oftezi dup-a ta fatã, cu ciubucul între dinti ?
Sã te primbli È™i sã numeri scânduri albe în cerdac ?
Mult bogat ai fost odatã, mult rãmas-ai tu sãrac !
Alungat-o ai pe dânsa ca departe de pãrinÈ›i
ÃŽn coliba împistritã ea sã nasc-un pui de prinÈ›;.
În zadar ca s-o mai cate tu trimiți în lume crainic,
Nimeni n-a afla locașul, unde ea s-ascunde tainic.

VII
Surã-i sara cea de toamnã ; de pe lacuri apa surã
ÃŽnfunda miÈ™carea-i creatã între stuf la iezãturã ,
Iar pãdurea lin suspinã È™i prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un fremãt, ce le scuturã pe toate.
De când codrul, dragul codru, troienindu-si frunza toatã,
ÃŽsi deschide-a lui adâncuri, faÈ›a lunei sã le batã,
Tristã-i firea, iarã vântul sperios o creangã farmã --
Singuratece isvoare fac cu valurile larmã.
Pe potica dinspre codri, cine oare se coboarã ?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o mãsoarã.
Sapte ani de când plecat-ai, sburãtor cu plete negre,
S-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete !
Si pe câmpul gol el vede un copil umblând desculț
Si cercând ca sã adune într-un cârd bobocii mulÈ›i.
-- "Bunã vreme, mãi bãiete !" -- "Multãmim, voinic strãin !"
-- "Cum te cheamã, mãi copile ?" -- "Ca pe tatã-meu , Cãlin ;
Mama-mi spune câteodatã, de-o întreb: a cui-s, mamã ?
'Sburãtoru-ti este tatã È™i pe el Cãlin îl cheamã'."
Când l-aude, numai dânsul își știa inima lui,
Cãci copilul cu bobocii era ciar copilul lui.
Atunci intrã în colibã È™i pe capãtu-unei laiti,
Lumina cu mucul negru într-un hârb un ros opaiț ;
Se coceau pe vatra surã souã turte în cenuÈ™ã,
Un papuc e sub o grindã, iarã altul dupã uÈ™ã ;
Hârâitã, noduroasã stã în colb râșniÈ›a veche,
ÃŽn cotlon torcea motanul pieptãnându-È™i o ureche ;
Sub icoana afumatã unui sfânt cu comãnac
Arde-n candel-o luminã cât un sâmbure de mac;
Pe-a icoanei policioarã, busuioc È™i mint-uscatã
Umplu casa-ntunecoasã de-o mireasmã pipãratã ;
Pe cuptiorul uns cu humã È™i pe coÈ™covii pãreÈ›i
Zugrãvit-au c-un cãrbune copilasul cel isteÈ›
PurceluÈ™i cu coada sfredel È™i cu beÈ›e-n loc de labã,
Cum mai bine-i È™ede unui purceluÈ™ de treabã.
O beÈ™icã-n loc de sticlã e întinsã-n ferãstruie
Printre care trece-o dungã mohorâtã È™i gãlbuie.
Pe un pat de scânduri goale doarme tânãra nevastã
ÃŽn mocnitul întuneric È™i cu faÈ›a spre fereastã.
El s-asazã lângã dânsa, fruntea ei o netezeÈ™te,
O desmiardã cu durere, suspinând o drãgosteÈ™te,
Pleacã gura-i la ureche, blând pe nume el o cheamã,
Ea ridicã somnoroasã lunga genelor maramã,
Spãriet la el se uitã... i se pare cã viseazã,
Ar zâmbi È™i nu se-ncrede, ar rãcni È™i nu cuteazã.
El din patu-i o ridicã È™i pe pieptul lui È™i-o pune,
Inima-i zvâcneÈ™te tare, viaÈ›a-i parcã se rãpune.
Ea se uitã, se tot uitã, un cuvânt mãcar nu spune,
Râde doar cu ochii-n lacrimi, spãriatã de-o minune,
S-apoi îi suceÈ™te pãrul pe-al ei deget alb, subÈ›ire,
ÃŽÈ™i ascunde faÈ›a rosã l-a lui piept duios de mire.
El stergarul i-l desprinde și-l împinge lin la vale,
Drept în creÈ™tet o sãrutã pe-al ei pãr de aur moale
Si bãrbia i-o ridicã, s-uitã-n ochii-i plini de apã,
Si pe rând s-astupã gura, când cu gura se adapã.

VIII
De treci codri de aramã, de departe vezi albind
S-auzi mândra glãsuite a pãdurii de argint.
Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,
Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;
Pare-cã si trunchii vecinici poartã suflete sub coajã,
Ce suspinã printre ramuri cu a glasului lor vrajã.
Iar prin mândrul întuneric al pãdurii de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind ;
Ele trec cu harnici unde È™i suspinã-n flori molatic,
Când coboarã-n ropot dulce din tãpsanul prãvãlatic,
Ele sar în bulgãri fluizi peste prundul din rãstoace,
ÃŽn cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
ÃŽmplu aerul vãratic de mireasmã È™i rãcoare
A popoarelor de muÈ™te sãrbãtori murmuitoare.
Lângã lacul care-n tremur somnoros È™i lin de bate,
Vezi o masã mare-ntinsã cu fãclii prea luminate,
Cãci din patru pãrti a lumii împãrati È™i-mpãrãtese
Au venit ca sã serbeze nunta ginfaÈ™ei mirese ;
FeÈ›i-frumoÈ™i cu pãr de aur, zmei cu solzii de oÈ›ele,
Cititorii cei de zodii È™i sãgalnicul Pepele.
Iatã craiul, socru mare, rezemat în jilt cu spatã,
El pe capu-i poartã mitrã È™i-i cu barba pieptãnatã ;
Tapãn, drept, cu schiptru-n mânã, È™ede-n perine de puf
Si cu crengi îl apãr pagii de muscuÈ›e È™i zãduf...
Acum iatã din codru È™i Cãlin mirele iese,
Care È›ine-n a lui mânã, mâna gingasei mirese.
ÃŽi fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,
FaÈ›a-i roÈ™ie ca mãrul, de noroc i-s umezi ochii ;
La pãmânt mai cã-i ajunge al ei pãr de aur moale,
Care-i cade peste brațe, peste umerele goale.
Astfel vine mlãdioasã, trupul ei frumos îl poartã,
Flori albastre are-n pãru-i È™i o stea în frunte poartã.
Socrul roagã-n capul mesei sã pofteascã sã se punã
Nunul mare, mândrul soare È™i pe nunã, mândra lunã.
Si s-aÈ™eazã toÈ›i la masã, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele rãsunã, iarã cobza È›ine hangul.
Dar ce zgomot se aude ? Bâzâit ca de albine ?
ToÈ›i se uitã cu mirare È™i nu È™tiu de unde vine,
Pânã vãd pãinjenisul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulțime de norod.
Trec furnici ducând în gurã de fãinã marii saci,
Ca sã coacã pentru nuntã È™i plãcinte È™i colaci ;
Si albinele-aduc miere, aduc colb mãrunt de aur,
Ca cercei din el sã facã cariul, care-i meÈ™ter faur.
Iatã vine nunta-ntreagã -- vornicel i-un greierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de otel ;
În vesmânt de catifele, un bondar rotund în pântec
Somnoros pe nas ca popii glasuiește-ncet un cântec ;
O cojiÈ›ã de alunã trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteaÈ›a rãsucitã È™ede-n ea un mire flutur ;
Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț,
ToÈ›i cu inime uÈ™oare, toÈ›i sãgalnici È™i berbanÈ›i.
Vin tânÈ›arii lãutarii, gândãceii, cãrãbuÈ™ii,
Iar mireasa vioricã i-aÈ™teptă-ndãrãtul uÈ™ii.
Si pe masa-mpãrãteascã sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în douã labe, s-a-nchinat bãtând din pinten ;
El tuÈ™eÈ™te, își încheie haina plinã de sireturi :
- "Sã iertaÈ›i, boieri, ca nunta s-o pornim È™i noi alãturi".