Când tot se-nveseleste, când toti aici se-ncântă,
Când toti îsi au plăcerea si zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-al patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.

Si inima aceea, ce geme de durere,
Si sufletul acela, ce cântă amortit,
E inima mea tristă ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

As vrea să văd acuma natala mea vâlcioară,
Scăldată în cristalul pârâului de-argint,
Să văd ce ei atâta iubeam odinioară :
A codtului tenebră, poetic labirint ;

Să mai salut o dată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, linistiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice soptiri.

As vrea să am o casă tăcută, mitutică,
În valea mea natală ce undula de flori,
Să tot privesc la munte, în sus cum se ridică,
Pierzându-si a sa frunte în negură si nori.

Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile si albe le-a tesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.

Melodica soptire a râului, ce geme,
Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,
Cântarea în cadentă a frunzelor, ce freme,
Născură-acolo-n mine soptiri de-un gingas dor.

Da ! Da ! As fi ferice, de-as fi încă o dată
În patria-mi iubită, în lucul meu natal,
Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată
Visările juniei, visări de-un ideal.

Chiar moartea ce răspânde teroare-n omenire,
Prin vinele vibrânde ghetoasele-i fiori,
Acolo m-ar adoarme în dulce linistire,
În visuri fericite m-ar duce către nori.