Cum mângâie dulce, alină usor
Speranta pe toti muritorii !
Tristetă, durere si lacrimi, amor,
Azilul îsi află în sânu-i de dor
Si pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul prin munti rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vâ
Din noaptea pădurii de iese :

Asa si speranta -- c-un licur usor,
Cu slaba-i lumină pălindă,
Animă-nc-o dată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Si unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar,
Si blestemă cerul si soartea,
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii parànimfă -- moartea.

Si maicii, ce strânge pruncutu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile mortii se-nclin
Pe fruntea-i de copilă cu spasmuri si chin,
Speranta durerea-i alină.

Căci vede surâsu-i de gratir plin
Si uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Si fata-i umbreste cu păr ebenin
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Asa marinarii pe mare îmblând,
Izbiti de talzuri, furtune,
Izbiti de orcanul ghetos si urlând,
Spernata îi face de uită de vânt,
Si speră la timpuri mai bune.

Asa virtuosii murind nu desper,
Speranta-a lor frunte-nsenină,
Speranta cea dulce de plată în cer,
Si face de uită de-a mortii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină usor
Speranta pe toti muritorii !
Tristetă, durere si lacrimi, amor,
Azilul îsi află în sânu-i de dor
Si pier, cum de boare pier norii.