Nu sunt niciodată văzută.
Nu mă simțiți niciodată.
N-am vocea clară a trompetului
sunînd asaltul cetății.
Sînt doar căldura imaginii
ce-o poartă la piept ostașul.
Nu sînt orchestra bogată în viole, nici orga.
Sînt ecoul din sala concertului,
după ce ultimele aplauze s-au stins, și luminile
rare își povestesc, retrăind bucuria.
Nu sînt ploile primăverii cu toane ciudate,
sînt aerul respirat de cel dintîi fir de iarbă
și lumina de apus la căderea ultimei frunze.
Nu sînt patima
care-și strigă vecia de-o clipă -
sînt ceea ce rămîne din dragoste,
subînțeleasa poezie a ploii mărunte și sure.
Nu sînt marea ce-adună în palme
legănări sidefate.
Sînt tăcerea unde se coc în afund
cuvintele toate.