Deodată, am simțit cum renaște în noi o vorbire,
și tremuram cu gurile lipite de ea.
Ce ochi mai trebuie să fi avut și auzul
când lângă ureche auzirăm o stea.

Cu o aripă lungă, prelungită, tăioasă,
deodată, îngerul ne-a deșirat pe amândoi,
și astfel înjunghiați de aceeași durere,
pluteam în aerul vorbirii celei noi.

Cu tot cu noi își ridica aripa
părând ne-ngreuiat,
Aproape sângeram pe ascuțișul
unui cuvânt de împărat.

Unde ne zbori, în care înțelesuri,
în ce puțin de trup măreț de zeu,
în ce înaltă, nedistinctă de vorbire
din care absentează tu și eu,
din care tot ce știm că e, nu este
și ce nu știm, pare a fi?...