Eu nu înțeleg ce-i cu mine,
mă trage tristețea-n abis.
O veche poveste se ține
de sufletul meu și în vis.

E seară. Și Rinul sub zare
adoarme cu somn de voinic,
iar ultima rază sub soare
adastă pe stîncă un pic.

Și cîntă acolo o fată,
pe vîrful lucind de scîntei,
în aur e dînsa-mbrăcată,
de aur e pieptenul ei.

Își mîngîie părul ce-n unde
ca apa se vălură lin,
iar cîntecul ei pătrunde,
căci plin e de-un farmec străin.

Vîslașul se pierde prin ceață,
De-un dor fără nume cuprins,
și stînca n-o vede în față
el vîrfu-l privește aprins.

Iar rîul - furia să-i vină
pe loc îl trimite în rai.
Ah, tu ești, doar tu ești de vină
cu cîntecul tău, Lorelei.