E umedă noaptea noroasă,
copacii sub vînturi trosnesc.
Ascuns în mantaua de ploaie,
eu singur prin codru gonesc.

Mă poartă căluțul la treapăt,
iar visul-l întrece în zbor,
și-mi pare: pe aripi de înger
mă duce la mîndra-n pridvor.

Și hămăie cîinii. Portarul deschide.
Nici nu vreau să-l văd,
zorind zăngănitul de pinteni,
în casă pe scări mă reped.

O, cît e de cald și de bine
Acolo, în camera ei !
Cu dragoste iar ne cuprindem,
și dorul aprinde scîntei.

Dar șuieră vîntul prin codru,
și-mi zice bătrînul stejar:
"de ce nu te lași tu odată
de visu-ți nebun și hoinar."