se-nchină la rugul bătăii de pleoape;
răsfoind valurile oglinzii – secundă după secundă,
fascinant, fascinat prefiră picuri de rouă
pe brațele amforei răsturnate în iarbă.
pulberea sună în miezul amiezei...

lângă ape adânci s-a pierdut pe sine de sine;
ard oasele zmeilor,
printre culmi de suspine pășește
pe umbre de vise neîncepute, mute, închise.
nu întreabă nimic: miroase a candelă, a colind și-a tăcere...