Era un om sărac ș-avea o mulțime de copii. Acu era-n vremea foametii și el a muncit o săptămână pe un căuș de grăunțe. Acu s-a dus la râșniță cu dânsele. După ce le-a râșnit, a ieșit afară cu căușul cu făină și s-a pornit o furtună mare și i-a luat toată făina din căluș.
Da’ el strașnic s-o mâniat. “Nu mă las eu așa, cu una, cu două,” și face șumuiag de paie și pornește.
Îl întreabă un om:
- Unde te duci, cumetre?
- Mă duc s-astup borta vântului, că mi-a furat făina din căuș.
- Da’ unde-i nimeri-o?
- Unde-o fi, acolo mă duc.
Mergând el loc depărtat, a ajuns la Dumnezeu și Sfântul Petre (erau pe pământ pe atunci).
- Unde te duci, omule?
- Mă duc s-astup borta vântului, că mi-aluat faina din căuș.
Da’ Dumnezeu i-o zis așa:
- Omule, nu te mai duce. Na-ți o nucă... da’ pân... acasă să nu zici: “Nucă, deschide-te”.
Întorcându-se el înapoi, a-nnoptat ș-ajuns la un om și s-a rugat să-l primească să doarmă acolo peste noapte.
- De unde vii, bade? Întreabă omul cela.
- Mă duceam să astup borta vântului ș-am întânlit un nebun pe drum care mi-a dat o nucă și-a zis să nu zic pân’ acasă “Nucă, deschide-te”
Ce-o mai fi și asta?
Femeia omului, vicleană, ia nuca-n mână și zice:
- Ia să-ți văd nuca!
Îi schimbă nuca omului. Și pe urmă se duce într-un colț și zice: “Nucă, deschide-te!”
Dac-a zis, atâtea vite ce-au ieșit, oi, cai, boi, o bogăție-ntreagă! Știi mata, putere dumnezeiască! Se duce a doua zi acasă: “Nucă, deschide-te!” Nuca, de unde să se deschidă.
- Hai, bată-mi-l Dumnezeu vânt și moșneagul lua-l-ar dracu! Mă duc să astup borta vântului și să bat pe moșneag de ce m-o viclenit.
Ajunge iar pe Dumnezeu. Da, Dumnezeu, știi putere dumnezeiască, acu era altfel la față... nu l-a recunoscut.
- Unde te duci, bade?
- S-astup borta vântului și să ucid moșneagul: la ce m-o viclenit?
- Na-ți, bade, un măgar. Da’ să nu zici pân-acasă: “Măgar, balegă-te!”
- N-oi zice.
Se întoarce el iar la omul acela. Da’ omul cela-l ospătează și-i dă vin să beie, și omul s-a chefăluit și-a adormit pe laiță. Da’ erau niște țigani cu șatra acolo ș-avea măgar și omul s-o dus, ș-o cumpărat ș-a schimbat măgarul. Omul a doua zi se scoală, ia măgarul și se duce acasă și-i zice: “Măgar, fă bani!” Măgarul, da de unde? El apucă un druc și-ncepe a deșela măgarul.
- Acu nu-l mai iert eu!
Se pornește să-ntânlească pe moșneag și s-astupe borta vântului. Întânlește pe Dumnezeu.
- Na-ți, bade, cârjă, da’să nu zici pân’acasă: “Cârjă-ncârjește-te!”
Ia cârja și vine pe la omul acela. Acu omul i-a dat și mai strașnic ospăț și s-a sfătuit că dacă-or vedea ce-a mai da și cârja, pe urmă să-l omoare, ca să nu prepuie că el i-o luat. Acu zice omul femeii:
- Măi, femeie, noi hai cu cârja-n pivniță și să-nchidem ușa, să zicem “Cârjă-ncârjește-te”.
Se vârâră. Cârja unde-ncepe a bate ș-a zdrobi. Până omul era cu chef, până s-a trezit, ei erau uciși ca merele.
- Bade, ți-om da și măgar și nucă, numa, mă rog, scoate-ne.
Acu omul i-o lăsat de i-o bătut și mai bine. A luat măgarul, cârja și nuca și s-o pornit acasă. Așa s-a făcut de bogat acu, de-a ajuns povestea până la împăratul. Atâția bani avea el, de-o semănat ș-o crescut grâu de aur. Împăratul a auzit că are un lan de aur ș-o trimis doi sufragii să-i deie sămânță să semene și împăratul.
- Să-i spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce-mi face!
Împăratul, când a auzit așa, strașnic s-o mâniat ș-o gătit oștire să se ducă cu război asupra lui. Împăratul era frunte, știi mai mare. Ș-a venit până la ușa lui ș-o strigat să iasă afară. Da’ el avea bani, da’ tot cu straie de-a noastre, nu cu straie leșești. El pune cărja sub suman și iese afară.
Acu împăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost rușine singur lui să se ducă el numa cu unu să lupte. A zis:
- Omule, arată-mi tu întâi puterea!
- Bine, măi împărate! “Cârjă-ncârjește-te”, la tot soldatul câte două și la împărat nouă (cârja era dumnezeiască, tot în cap biciuia).
O nebunit și pe soldați și pe împărat. S-o dus împăratul ș-o rămas în pace, ș-o trăit bine.
Să dea Dumnezeu să trăiască și copiii mei așa.