agonia italiano v3 |
Agonia.Net | Regolamento | Mission | Contatto | Registrati! | ||||
Articolo Comunità Concorso Saggistica Multimedia Personali Poesia Stampa Prosa _QUOTE Sceneggiatura speciale | ||||||
|
||||||
agonia Post Consigliato
■ Geremiade
Romanian Spell-Checker Contatto |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-01 | [Questo testo si dovrebbe leggere in romana] | Inserito da Bogdan Gagu
Invazia pronumelui personal
Astăzi e simplu să vorbim despre individualitate È™i personalitate, după cum e simplu să opunem sau să integrăm societății individul. Dar nu a fost întotdeauna aÈ™a. Trebuie să ne întoarcem cu vreo patru secole îndărăt. Cu Montaigne, își face intrarea în cultura europeană pronumele la persoana întîi singular. Era o noutate. AÈ™a o înregistrează orice istoric al culturii, chiar fără a se strădui întotdeauna să vadă ce substrat È™i ce manifestări necesare avea noutatea. Era noutatea eului, a sinelui individual. Oricît ar fi de egocentric tot ce e om È™i tot ce e viu, eul nu este resimÈ›it ca atare decît într un ceas mai ridicat al VieÈ›ii. El nu e „firesc“, deÈ™i È›ine din plin de natură. (Egocentrică este, în definitiv, È™i planta, de vreme ce trage totul spre ea; dar nu e È™i un „eu“.) De aceea È™i omul se desprinde tîrziu ca eu. Ca È™i adverbul, pronumele persoanei întîi singular apare abia într un ceas de maturitate È™i de rafinament al culturii. S ar putea spune, atunci, că în gramatica vieÈ›ii istorice se iveÈ™te la început pronumele persoanei întîi plural, adică un fel de „noi“, iar abia după aceea s ar naÈ™te È™i persoana întîi la singular. Numai că, fără experienÈ›a singularității insului, persoana întîi plural nu are adîncime, valoare spirituală, sens (fără indivizi conÈ™tienÈ›i, colectivul rămîne gloată). Doar atunci cînd eul se desprinde ca eu poate el cu adevărat intra în dezbatere È™i compunere cu „noi“. Dar aici se întîmplă ceva care va face noutatea lui Montaigne È™i a unei bune părÈ›i din lumea de după el. Eul devenit conÈ™tient de sine se poate vedea împlîntat È™i se împlîntă în chip deliberat tot mai deplin într un noi — sau dimpotrivă, poate rămîne un eu închis asupra È™i care să nu se preocupe decît de pățaniile, ciudățeniile È™i opiniile sale, iar acest aspect va fi în chip neaÈ™teptat înnoitor, la Montaigne È™i la posteritatea lui. Va sfîrÈ™i prin a pune accentul pe autor, nu pe opera propriu zisă: va face din acesta, cu omenescul lui, o raÈ›iune de viață; îi va pune în joc opiniile drept o raÈ›iune supremă despre raÈ›iunea însăși, ridicînd judecata cîte unui autor la demnitatea gîndului, cu sorÈ›i de a ajunge la stoicism, dar È™i cu riscul de a cădea în relativism, scepticism, consimÈ›ire la toate, schimb de opinii într o lume în care numai cine nu È™tie să È™i facă dreptate nu o are. Și astfel apare autorul, într un univers de cărturari care pînă atunci nu È›inuseră neapărat să È™i semneze. ÃŽn Antichitate, satisfacÈ›ia autorilor secunzi era să È™i treacă operele ca fiind ale celor mari, cum va face È™i Leon Battista Alberti, cu comedia sa Philodoxis, pe care vrea s o dea drept comedie antică, descoperită de el. S ar fi putut spune că È™i mai tîrziu decît Antichitatea, Divina comedie, oricît de legată de Dante în partea I a operei, reprezenta creaÈ›ia unei întregi lumi în orice caz, Shakespeare nu era mai mult decît o iscălitură, atît de mare era opera față de ceea ce È™tim despre un prea modest om. ÃŽntr o asemenea lume însă apare dintr o dată autorul. De la Montaigne, È™i abia de la el încoace s ar spune, orice carte are un autor anumit È™i dezbate o temă anumită; nu mai vrea sau nu mai poate fi o Summă, o carte despre tot, o Enciclopedie, una a Timpului istoric; nu mai ambiÈ›ionează să fie Cartea unică, sortită să te însoÈ›ească într o lungă călătorie. Este o carte între cărÈ›i, a unui autor între autori. Să ne închipuim, acum, că eul acesta, eliberat de cele din cer È™i de pe pămînt, aÈ™a cum se va fi simÈ›it la finele Evului Mediu, un ins capabil să califice cu adjective tot ce este È™i să nuanÈ›eze prin adverbe tot ce se întîmplă, să ni l închipuim „blestemat“, ca Montaigne, cu harul scrisului, al gîndului È™i al culturii. El va trebui să dea expresie unui preaplin lăuntric. Dar despre ce oare va scrie? „Tout est dit“, simte el, È™i nu mai poÈ›i da socoteală, ca autor, despre ceva nou, dacă vrei să oferi „un livre de bonne foy“ — sau, atunci a mai rămas ceva pentru autor, È™i anume autorul însuÈ™i. „Je suis moy même la matieăre de mon livre“, spune cinstit Montaigne în „PrefaÈ›a“ Eseurilor. Iată l deci scriind despre singurul lucru ce a rămas nespus în bîlciul cunoÈ™tinÈ›elor despre lume, È™i istorisindu ne despre sine (cităm după o ediÈ›ie ce vrea să redea „paginile nemuritoare“ ale lui Montaigne, Corrêa, Paris, 1939, cu prefaÈ›a lui André Gide, ediÈ›ie aleasă aici intenÈ›ionat spre a ne înfățiÈ™a „lamura“operei lui Montaigne) cum că „A la danse, â la paume, â la luite, je n’y ai acquérir qu’une bien fort légeăre et vulgaire suffisance; aă nager, aă s’escrimer, aă voltiger et aă sauter, nulle du tout“ (p. 102). Să ne intereseze oare mai mult relatarea obiceiului de a nu dormi ziua È™i de a se culca doar după vreo trei ore de la cină? sau că „j’use familieărement de viandes sallées...“? Cel mult cîte un capriciu mai bine formulat: „Quand je danse, je danse; quand je dors, je dors“ (p. 219). Din fericire, prea numeroasele referiri la maniile È™i idiosincrasiile unui simplu „eu“ sînt covîrÈ™ite de dreptul pe care È™i l ia acest eu (adînc de tot cîteodată, cuceritor în judecăți întotdeauna) de a comenta tot ce vede È™i citeÈ™te. Probabil că André Gide interpretează abuziv acest drept, atunci cînd spune (la p. 14) că, în sens profan, la întrebarea „ce este adevărul?“ Montaigne ar fi putut răspunde: „Je suis la vérité“ (lipsea întregirea „sînt Calea È™i ViaÈ›a“, pentru ca răspunsul închipuit să fie o enormitate). Dar atîtea pagini È™i comentarii adînci, ale operei lui Plutarh, ale călătoriilor, ale convorbirii cu amerindianul, sau cu privire la educaÈ›ie, bătrîneÈ›e È™i moarte, ajung să dea Eseurilor un alt chip decît cel de oglindire a indispoziÈ›iilor unui reumatic sau a ceea ce autorul numeÈ™te „mes conditions et mes humeurs“. Iar cînd citeÈ™ti cîte o însemnare ca: „Nu avem nici putinÈ›a de comunicare cu fiinÈ›a, căci orice omenească natură se află statornic undeva la mijloc între naÈ™tere È™i pieire“, te întrebi dacă Montaigne nu È™i a ratat cu bună È™tiință vocaÈ›ia. ÃŽn definitiv poate că n a făcut rău. TotuÈ™i cum È™i a putut pierde timpul cu fleacul acesta care e viaÈ›a noastră cea de toate zilele? A făcut o pentru că viaÈ›a noastră nu e un fleac. ÃŽn ceasul acela, cel puÈ›in, nu era un fleac. E drept, Montaigne este infinit mai interesant în scris cînd nu vorbeÈ™te despre sine, ci despre gîndul ce i l a trezit altceva. Dar cînd vorbeÈ™te despre sine este epocal. Acest lucru l a simÈ›it de la început lumea engleză, în care lui Montaigne i a plăcut atît de mult să stea, o lume unde „eu“ se scrie — întîmplător, dar pînă la urmă necesar È™i modelator — cu majuscule. Bacon È™i Shakespeare au înregistrat cu interes scrierile contemporanului lor francez. AceeaÈ™i receptivitate pentru el a avut o posteritatea, pînă la romantici poate, iar apoi din nou veacul nostru. Astăzi vom susÈ›ine, din perspectiva morfologică deschisă aici, că trebuie să existe un ceas al pronumelui personal, într o cultură completă, È™i că respectul față de trup (cînd nu e vorba de duÈ™mănie goală față de el) este începutul înÈ›elepciunii. Jumătate din umanitate — lumea feminină, pentru care te surprinde să vezi că Montaigne nu are mai multă înÈ›elegere — trăieÈ™te din respectul față de nevoile trupeÈ™ti È™i, la treapta superioară, față de trupul propriu, cel puÈ›in în comunitățile creatoare de istorie. Dar aÈ™a cum pentru o femeie rafinată trupul este spirit, iar prin grija, bunul gust, frumosul pe care le cultivă, ea exprimă ceva de ordin spiritual, la fel fiinÈ›a proprie este, pentru bărbat, obiectivarea spiritului, sau alteori condiÈ›ia È™tiut neÈ™tiută a mizeriei lui, de la indigestiile sau buna digestie de care vorbeÈ™te Montaigne pînă la insomniile sfinÈ›ilor. Trebuie neapărat să te apleci, la o etapă a vieÈ›ii proprii È™i a culturii, asupra eului gol goluÈ›, să i vezi reacÈ›iile, dereglările, smintelile sau îndreptățirile, adîncimile în orice caz, deprinzîndu te să citeÈ™ti în varietatea lor — chiar dacă nu ca în trupul zeităților indiene presărat cu ochi — cîte ceva din enigma spiritului întrupat. Se întîmplă într adevăr ceva de toată mirarea, în anii de după RenaÈ™tere, oricît de prost ar părea să sfîrÈ™ească astăzi începutul de atunci: întruparea unică este înlocuită de întrupări la plural. Totul, pînă atunci, fusese transfigurat de ÃŽntruparea cea mare: È™i viaÈ›a omului ca o ImitaÈ›ie, È™i suferinÈ›ele sau bucuriile lui, È™i chipul femeii care, ca Fecioară, nu putea fi redat decît după erminii bizantine, pînă È™i rănile trupeÈ™ti care, la cei desăvîrÈ™iÈ›i, trebuiau să se prefacă în „stigmate“. Acum, dintr o dată contează lucrurile È™i omul, cu suferinÈ›ele, pățaniile, bucuriile, È™i chipul lui. Pe de altă parte, natura ca atare aproape că nu exista mai înainte pentru artele plastice; acum ea capătă identitate È™i devine peisaj, orice colÈ› al naturii putînd deveni „Natura“. Mai înainte spiritul nu se întrupa în oricine; acum apar „VieÈ›ile“, dincolo de VieÈ›ile de filozofi (Diogene LaerÈ›iu) sau de eroi (Plutarh), ca în Antichitate, dincolo de VieÈ›ile de sfinÈ›i, ca în Evul Mediu. Este vorba de vieÈ›i de oameni, cu omenescul lor, sau de autobiografii ca a lui Benvenuto Cellini. Orice om care a trăit ceva deosebit pînă la 40 de ani ar trebui să È™i descrie viaÈ›a — spunea acesta. TotuÈ™i alte două întruchipări artistice ale eului vor fi precumpănitoare, în cele două veacuri care au urmat lui Montaigne: portretul în pictură È™i genul literar al romanului. Acestea două oglindesc imagini È™i situaÈ›ii concrete, de parcă portretul ar fi un expedient în aÈ™teptarea fotografiei, iar romanul unul în aÈ™teptarea artelor ecranului. Dar a trebuit să apară fotografia, adică exactitatea nudă în redarea unui chip uman, spre a vedea cîtă adîncime È™i cît adevăr pot fi într un portret, unde expresivitatea unei mîini, spre a nu mai vorbi despre expresivitatea unei priviri, pot vorbi despre spiritul întrupat într un chip de om. Eul triumfă în portret. Cît despre roman, de la început el se năștea, în ciuda aparenÈ›ei de a spori simpla anecdotică a lumii, sub îndemnul de a întrupa în istorisirea sa motive de ordin spiritual, de vreme ce se ivea ca roman al societății în Anglia, devine cu autorii francezi roman psihologic È™i capătă în lumea germană caracter de roman pedagogic È™i educativ. Dar peste tot È™i aici începutul îl face interesul pentru acest monstru blajin, care este eul omenesc. ÃŽntrunind portretul cu anecdotica asupra monstrului din sine, Montaigne declară, în „PrefaÈ›a“ Eseurilor, că se zugrăveÈ™te aÈ™a cum este („Je veux qu’on m’y voie en ma façon simple...“), adăugînd că o face pentru rudele È™i prietenii ce ar vroi să l regăsească aÈ™a cum era. — Nu o făcea însă numai pentru ei, de vreme ce se grăbea să È™i editeze lucrarea încă din anii vieÈ›ii È™i să pregătească o altă ediÈ›ie, corectată. O făcea pentru cititorul frate, căruia înÈ›elegea să i arate că este din plin învestit, ca È™i el, Montaigne, să spună cine este, ce crede È™i pe ce lume trăieÈ™te. Că ne amăgeÈ™te în felul acesta, È™i ne dă absurde iluzii, cînd André Gide ne avertizează în „Prefață“ (p. 10) că „succesul Eseurilor ar fi inexplicabil fără extraordinara personalitate a autorului“? Dar nu se poate spune aÈ™a, în primul È™i ultimul rînd pentru că autorul nu vrea să apară drept o personalitate excepÈ›ională È™i își istoriseÈ™te toate micimile de viață È™i de gînd, de pregătiri intelectuale ca È™i lipsa de spirit creator, tocmai spre a se arăta ca toÈ›i oamenii. Acesta È™i este mesajul său profetic: „Fiecare puteÈ›i să faceÈ›i ca mine, fiecare aveÈ›i ceva de spus — sau nimeni nu are nimic de spus.“ AceluiaÈ™i Gide, care scrisese ceva mai inspirat parcă în Les Nourritures terrestres: „Nathanaël créa de toi le plus irremplaÃŽable des êtres“, i se poate da drept replică acum că extraordinarul lui Montaigne este de a ne face pe toÈ›i extraordinari, adică de a desfiinÈ›a extraordinarul, lăsîndu ne pe fiecare în propriul È™i în particularul nostru, lăsîndu ne (pe fiecare în) deci să rămînem niÈ™te idiotai pe greceÈ™te. Pe temeiul a ce anume poate sugera Montaigne o asemenea îndeletnicire a sinelui, ca È™i cum orice sine individual ar putea fi reprezentativ? Pe temeiul a ceea ce se numea pe vremuri iluminism. Peste cîteva decenii, doar, Descartes avea să ofere o admirabilă încercare de a justifica pretenÈ›iile iluminismului. ToÈ›i avem dreptul de a chema lucrurile la Scaun de judecată, căci „le bon sens est la chose la mieux partagée du monde“. Rămînea istoriei să hotărască un singur lucru: dacă bunul simÈ› se distribuie într adevăr oricărui „eu“, sau dacă nu cumva se distribuie mai degrabă cîtorva „noi“. |
Indice
|
||||||||
Questo è l'Olimpo della Lettertura, della Poesia, e della Cultura. Se hai piacere di partecipare alle nostre iniziative scrivi altrimenti appaga la tua conoscenza con gli articoli, la saggistica, la prosa, la poesia classica e/o contemporanea oppure partecipa ai nostri concorsi. | |||||||||
La riproduzione di qualsiasi materiale che si trova in questo sito, senza la nostra approvazione, é assolutamente vietata
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politica di condotta e confidenzialitÃ