Pentru Ingeborg Bachmann și Paul Celan


uite, cum ne aparținem și după moarte:
alieno merge la Roma sila Paris
își aparține sieși nu-i nici bărbat nici femeie
vîrsta va fi stinsă în moartea îndepărtată ca noica tu
ca eu
numele

totul este bătut la sînge si nici unul
nu i-a iertat cuiva ceva
spus și făcut:

un După-Aceea poartă înotătoare: sînt aripi?
unde ne prăbușim iubito
dușmană-n cer
fără de corp în cerc?

Dacă o întorn
dublă în avînt și salt
de cealaltă parte fata în spatele meu
în privirea-nturnată

te văd în sfîrșit
ghemuită în Nu
materie crucificată
cu capul-n jos.

vezi tu așadar
cerul înșelarea
deasupra ta:
și cazi în ciocănit.
s-a întîmplat în cele din urmă
moartea
și nu în Nu doar gîndit

vama se deschide
tunelul și la capăt
lumină/străpungerea
este o rimă: niciodată-n poem

la acel Bătrîn
ce te visează/se trezește
și-ncepi apoi într-adevăr
albă
stinsă tabla creierul
și chiar de la început

din nou