De ce strigați voi, cântece sihastre?
Au nu puteți să-mi dați ce năzuiesc?
Eu ațele acestei plăci albastre,
În bucle mă deprind să le-mpletesc.

Mă vreau sever, cu inima duioasă
Și de la stele eu învăț să tac.
Ce bine e, Rusia somnoroasă,
S-o străjuiești pe câmp, ca un copac.

Ce bine e, în toamna ce răzbate,
Să rătăcești pe câmpul părăsit,
Strângând, de ducă, spicele uitate,
În sufletul tău – traistă de cerșit.

Dar albăstrimea nu tămăduiește.
Cum să vă scutur cântece, mereu?
Cu mătura-i de aur limpezește
Și șterge seara blândă, drumul meu.

Și bine mi-I s-ascult cum trece-o veste,
Muind în vânturi și sub pașii mei;
Fii rece, tu, a cărui viață este,
Ca aurul tomnaticilor tei!




Traducere George Lesnea