„Seara primaverii caldă
Cu dulci lacrime ne scaldă;
Austrul ne-adoarme lin
ÃŽn duiosul lui suspin,
Iar a nopții stea tăcută
Cu dulci raze ne sărută.
Dar noi nu mai adormim
De când plânsul ți-auzim,
Maica noastră, nu mai plânge,
Plânsu-ți inima ne frânge!“
Sora mare-era mireasă
Dalbă, mândră-mpărăteasă.
Sora mare tot aude
Și cu-aceste gânduri crude:
- „Împărate, zise ea,
Dacă mâine n-ăi tăia
Cei doi brazi ce fruntea-nclină
Pe fereastra din grădină,
Casa ta voi părăsi
Și-n deșerturi voi fugi.“
Doamna zice și pe loc
Brădiorii cad în foc;
Dar prin iarba cea-nflorită
Și de rouă poleită,
P-un tapet de ghiocei,
Iată c-au sărit scântei,
Și scânteile rouate
Și de soare sărutate
Se schimbară-n doi feciori
Drăgălași ca două flori.
- „Noi suntem cei doi feciori
Cu cosițele-aurite...
Șir’te mărgărite!“
Mărgărelul, cât vorbea,
Singur iute se-nșirea.
Iară când a fost numit
Cu măicuța ce-au vorbit,
Cele mărgăritărele
S-au schimbat în lăcrimele.
Împăratu-a cunoscut
Copilașii ce-au pierdut,
P-a lor maică doritoare
El o scoate din prinsoare.
Însă soața-i vinovată,
Între doi fugari lăsată,
În deșerturi a plecat...
Soarele s-a-mbucurat.