Liniștit ca un înțelept, bland ca un proscris,...
am zis
Te iubesc, o, preafrumoaso, tu încîntarea mea...
Fără de-asemuire...
Orgiile-ți fără de sațiu și fără suflet dragostea,
Plăcerea ta fără oprire
Ca peste tot, în însuși răul, se-arată fără-a se vedea,
Bombele și pumnalele, izbînzile și sărbătorile tale,
Mahalalele melancolice,
Hotelurile tale fastuoase,
Grădinile de intrigi pline și de suspine,
Templele tale vomitant rugăciuni muzicale,
Disperările-ți copilărești, ochii de bătrînă nebună,
Descurajările tale;
Focurile-ți de-artificii, explozive bucurii
Care fac să radă cerul peste morți și peste vii.
Viciul tău, prea-venerabil în mătase îmbrăcat
Și rizibila-ți virtute cu privirile spanchii
In extaz spre luxul care îl deplang cu-adevărat...
Principiile-ți salvate, disprețuite legi,
Statuile trufașe cu umerii in cețuri
Și turnurile tale deasupra strălucind,
Reginele-ți din teatru cu vocile-ndrăznețe
Și clopote, și tunuri, orchestre asurzind
Și pietre fermecate zidite-n fortărețe,
Și oratorii care îți predică amarul,
Canalele cu sange spre Iad tălăzuind,
Și-asemeni cu-Orinocul, pierindu-le izvorul,
Și îngerii tăi încă, bufoni în zdrențe nouă:
în purpură și aur și încă-n hiacint,
Voi, toți, rămîneți martori de truda-mi împlinită:
Perfect precum chimistul și-n sufletul meu sfînt.
Eu, lucrurilor, stors-am esența ca un faur:
Noroiul tău, privește: l-am transformat în aur.