Sînt, muritori, frumoasă precum un vis de stîncă,
Și sînii mei, de care atîția se izbiră,
Poetului o tandră iubire îi inspiră,
Materiei asemeni, eternă și adîncă.

Și stăpînesc azurul precum un tainic sfinx,
ÃŽmbin un suflet rece cu albul delicat.
Urăsc orice mișcare, hotarul destrămat
Și n-am rîs niciodată, nici plînsul nu m-a prins.

Poeții, puși în fața mărețe-mi atitudini,
Ce este inspirată de mîndrele statui,
Își pierd întreaga viață în austere studii

Căci am, pentru-ai vrăji pe-amanții aceștia puri
Două oglinzi curate ce înfrumusețează:
Adîncii mei ochi mari, în luminoasă ceață!