Eu știu că liniștit profilul meu odată
va sta în mușchiul unui nord întunecat.
Oglindă castă-n care a încetat
pe mai departe pulsul meu să bată.

Mai știu că dacă iederă de adieri mișcată
trupul mi-a fost, cu chipul în nisip lăsat
va fi tăcere veche, caiman înduplecat,
fără sfiala lui de altădată.

Și chiar de niciodată flăcări n-or să-mi fie
glasu-mi, ci-amărăciune de grozamă, frânte
aripi de porumbei, măsura în mine or să-și știe

crengile fără frunză, de vreme aplecate,
căci eu voi fi în ele, făcându-le să cânte
peste cortegiul veșnic de dalii întristate.