Cand izgonit din cuibul vesniciei
intaiul om
trecea uimit si-ngandurat prin codri ori pe campuri,
il chinuiau mustrandu-l
lumina, zarea, norii – si din orice floare
il sageta c-o amintire paradisul-
si omul cel dintai, pribeagul, nu stia sa planga.
Odata istovit de-albastrul prea senin
al primaverii,
cu suflet de copil intaiul om
cazu cu fata-n pulberea pamantului:
„Stapane, ia-mi vederea,
ori daca-ti sta-n putinta inpaienjeneste-mi ochii
c-un giulgiu,
ca sa nu mai vad
nici flori, nici cer, nici zambetele Evei si nici nori.
caci vezi - lumina lor ma doare ”.

Si-atuncia Milostivul intr-o clipa de-ndurare
ii dete – lacrimile.