CUVÂNT ÎNAINTE

Pictorul Klingsor, în vârstă de patruzeci și doi de ani, și a petrecut cea din urmă vară a vieții sale în acele regiuni sudice de pe lângă Pampambio, Careno și Laguno, pe care le îndrăgise deja cu ani în urmă și pe care le vizitase adesea. Acolo s au zămislit ultimele lui tablouri, acele parafraze libere ale lumii reale, acele tablouri stranii, luminoase și totuși liniștite, de o liniște de vis, cu arbori încovoiați și case cu aspect vegetal, pe care cunoscătorii le încadrează în epoca „clasică". Paleta sa mai conținea în acea perioadă doar puține culori deschise: galben și roșu de cadmiu, verde Veronese, smarald, cobalt, violet de cobalt, cinabru franțuzesc și lac de geraniu.
Vestea morții lui Klingsor îi surprinse pe prietenii lui în toamnă, târziu. Mai fuseseră și câteva dintre scrisorile sale, ce conțineau presimțiri sau ultime dorințe. De aceea se iscă probabil și zvonul că și ar fi pus capăt zilelor. Dar cum se întâmplă de obicei cu persoanele controversate, apărură și alte zvonuri, nu mai puțin întemeiate decât cel de dinainte. Mulți pretind că Klingsor ar fi fost de mai multe luni bolnav psihic, și câte un critic de artă mai puțin priceput a încercat să explice ineditul și exaltarea din ultimele lui pânze prin această presupusă nebunie! Mai mult temei decât în toate aceste vorbării, se află însă în povestea despre slăbiciunea pentru băutură a lui Klingsor. Această slăbiciune exista, și nimeni n o recunoștea mai franc decât el însuși. Cu anumite prilejuri, dar mai ales în ultimele luni ale vieții, nu numai că a băut zdravăn, dar chiar a căutat în vin un antidot împotriva durerilor sale și împotriva unei tristeți greu de suportat. Li Tai Pe, poetul celor mai profunde cântece de pahar, era preferatul lui. În timpul bețiilor se autointitula adesea Li Tai Pe, iar unuia dintre prietenii săi îi zicea Thu Fu.
Picturile sale continuă să trăiască, și în cercul restrâns al apropiaților a rămas de asemenea vie legenda vieții lui și a acelei ultime veri.



KLINGSOR

Venise o vară pătimașă și iute trecătoare. Vipia zilelor, cât erau ele de lungi, se stingea asemenea flamurilor arzânde, nopților cu lună, scurte și înăbușitoare, le urmau nopți ploioase, scurte și înăbușitoare. Repede precum visurile și încărcate de imagini se perindară minunatele săptămâni.
Întors acasă după un rond de noapte, Klingsor stătea acum, după miezul nopții, pe balconul îngust de piatră al atelierului său. Sub el se întindea într o adâncime amețitoare grădina în terase, o învălmășeală umbroasă de vârfuri de copaci, palmieri, cedri, castani, fagi sângerii, eucalipți, încărcați de plante agățătoare, liane și glicine. Deasupra coroanelor întunecate ale pomilor licăreau, oglindindu se slab, frunzele mari ca de tablă ale magnoliilor văratice, printre care se iveau florile pe jumătate deschise, albe ca zăpada, mari cât un cap de om, palide precum luna și fildeșul, dinspre care venea un miros înaripat și pătrunzător, un miros profund de lămâi. De undeva din depărtare răzbătea cu bătăi de aripi obosite o muzică, poate o chitară, poate un pian, nu se putea distinge. Dintr o curte de păsări din vecini țipă brusc un păun, de două, de trei ori, și spintecă noaptea împădurită cu sunetul scurt, răutăcios și răgușit al glasului său chinuit, de parcă întreaga durere a regnului animal ar fi izbucnit brutal și strident din adâncuri. Lumina stelară se prelingea peste valea împădurită, înaltă și părăsită, răsări o capelă albă din ne sfârșita pădure, magică și veche. Munți, lac și cer se contopeau în depărtare.
Klingsor stătea pe balcon, în cămașă, rezemându se cu brațele goale de balustrada de fier, și citea aproape fără chef, cu ochi fierbinți, înscrisul stelelor pe cerul spălăcit și al luminițelor pe vălmășagul butucănos al copacilor. Păunul îi aduse aminte de ceva. Da, era din nou noapte, târziu, și acum ar fi trebuit să doarmă, neapărat, cu orice preț. Probabil că, dacă ar dormi câteva nopți la rând, șase sau chiar opt ore dormite bine, așa poate s ar odihni, în acest mod poate că ochii ar redeveni cuminți și răbdători, inima s ar liniști, iar tâmplele nu ar mai avea dureri. Atunci însă, vara, acest vis minunat, efemer, de vară, ar trece, și cu aceasta mii de pahare negolite s ar duce, mii de priviri tainice, pline de dragoste s ar frânge, mii de imagini ireversibile s ar stinge nepercepute!
Își lăsă fruntea și ochii chinuiți de durere pe balustrada rece de fier, răcorindu se pentru un moment. Probabil că într un an, sau chiar mai devreme, acești ochi vor fi orbi, iar focul din inima lui se va stinge. Nu, nici un om nu putea să îndure această viață chinuitoare, nici chiar el, Klingsor, cel care avea zece vieți. Nimeni nu putea să țină, zi și noapte, timp îndelungat, toate luminile și toți vulcanii din el arzând, nimeni nu putea să reziste zi și noapte, decât foarte puțin în mijlocul flăcărilor, în fiecare zi câteva ore de muncă aprigă, în fiecare noapte câteva ore de gânduri adânci, tot timpul adulmecând, tot timpul creând, tot timpul concentrat și treaz precum un castel din ale cărui ferestre răzbate zi de zi muzica și licăresc noapte de noapte o mie de lumânări. Se va sfârși totul, deja s a consumat prea multă putere, prea multă lumină a ochilor s a ars, iar mult din viață s a scurs precum sângele.
Dintr o dată, începu să râdă și se întinse din toate încheieturile, își aminti. Deseori avusese această senzație, deseori gândise așa, trăise această teamă. În vremurile bune, rodnice, incandescente ale vieții sale, chiar și în tinerețe, trăise în acest mod, ținuse lumînarea aprinsă la ambele capete, ba cu un sentiment de bucurie, ba cu un sentiment de tristețe, de grabnică risipire, de ardere rapidă, cu nesaț disperat, spre a goli cu totul paharul, precum și cu frica imensă și ascunsă de sfârșit. Deseori trăise în acest mod, deseori golise paharul, deseori se consumase arzând. Uneori, sfârșitul era destul de liniștit, ca o hibernare adâncă și inconștientă. Alteori însă, era înspăimântător, pustiire fără sens, dureri insuportabile, medici, renunțare jalnică, triumf al neputinței. Neândoios că, din când în când, sfârșitul unei perioade de incandescență era mai rău, mai trist, mai nimicitor. Dar de fiecare dată trecuse și peste asta, iar peste săptămâni sau luni, după chinuri sau amorțire urma învierea, noua ardere, o nouă explozie a focurilor subterane, noi opere incandescente, o nouă și sclipitoare beție de viață. Așa se întâmplase, iar acele vremuri de chin și de neputință, acele perioade nenorocite fuseseră biruite și date uitării. Era bine așa. Trebuia să meargă, cum a mers de atâtea ori.
Zâmbind, se gândea la Gina, pe care o văzuse seara, pe care o mângâiase în gând în această noapte, pe drumul spre casă. Cât de frumoasă și caldă părea această fată, cu inocența și timiditatea ei dogoritoare! Tandru, ca într un joc, murmura, de parcă i ar fi șoptit iarăși la ureche:
— Gina! Gina! Cara Gina! Carina Gina! Bella Gina!
Se întoarse în cameră și aprinse iarăși lumina. Scoase dintr o mică grămadă de cărți un volum roșu de poezie. Îi veni în minte un vers, o parte dintr un vers, care i se păru nespus de frumos și gingaș. Răsfoi mult, până găsi:

Nu mă lăsa pradă nopții, durerii,
Tu, chip al lunii, aleasa mea!
O, tu, fosfor, văpaie a lumânării,
Soarele meu, lumina mea!

Sorbea adânc, adulmecând, vinul întunecat al acestor cuvinte. Cât de frumos, cât de profund și încântător era versul: „O, tu, fosfor! Tu, chip al lunii!"
Zâmbind, se plimba de a lungul ferestrelor înalte, recita versurile, trimițându le Ginei în depărtare:„Tu, chip al lunii!", iar vocea lui se umplea de tandrețe. Apoi deschise mapa, pe care o cărase după el întreaga seară, după o zi de muncă istovitoare. Deschise caietul de schițe, cel mic, lucrul cel mai drag, căută ultimele foi, cele din ziua aceea și din ajun. Găsi piscul muntelui cu umbrele întunecoase ale stâncilor; îl desenase ca pe un chip desfigurat, părea că urlă, muntele acesta, că latră de durere. Iar aici se vedea, mică, fântâna de piatră, aproape rotundă, pe versantul muntelui; pe bolta zidită a fântânii vârful creionului insistase mai mult, în contrast cu un pom înflorit, un rodiu sângeriu. Totul putea fi descifrat doar de el, totul era codificat, o încifrare avidă, lacomă, a clipei, momente, amintiri imortalizate rapid, în care sufletul și natura se contopesc. Și iată și schițele mari, în culoare, foi albe acoperite de pete luminoase de acuarelă: vila roșie din crâng, arzând precum rubinul pe o catifea verde, și podul de fier din Castiglia, profilându se roșu pe muntele albastru verzui, digul violet de alături, șoseaua rozalie. Apoi: furnalul fabricii de cărămidă, o rachetă roșie pe un fundal albastru verzui, indicatorul albastru, cerul de un violet deschis pe care plutește un nor gros și ondulat. Foaia asta era bună, putea să rămână. Cât despre schița cu intrarea în grajd, îi părea rău, acel maroniu roșiatic dinaintea cerului oțelit era bine găsit, avea cap și coadă, dar desenul rămăsese neterminat, deoarece soarele bătea pe foaia blocului și începuseră să l usture cumplit ochii. Își răcorise mult timp fața într un pârâu. În fine, brunul roșcat din fața acelui albastru metalic era la locul său, era bun, nu avea nici măcar o nuanță greșită, îi reușise din plin. Fără caput mortuum, nu i ar fi ieșit. Aici, pe tărâmul ăsta, se găseau tainele. Formele naturii, suișurile și coborâșurile, grosimile și subțirimile ei puteau fi schimbate, se putea renunța la toate mijloacele clasice de a imita natura. Și culorile puteau fi falsificate, desigur, puteau fi accentuate, atenuate, transpuse în sute de feluri. Dar în cazul în care ai fi vrut să transpui o bucată de natură prin culoare, atunci trebuia respectată întocmai proporția culorilor, între ele trebuia să existe aceeași tensiune ca în natură. Aici deveneai dependent, în cazul ăsta rămâneai naturalist, chiar dacă în loc de gri foloseai portocaliu, iar în loc de negru, lac de garantă.
Așadar, o altă zi trecuse, iar recolta rămăsese mică: foaia cu furnalul fabricii și amestecul albastru roșcat de pe cealaltă foaie și, poate, și schița cu fântâna. Dacă mâine cerul avea să fie acoperit, se va duce la Carabbina; acolo se află hala cu spălătoresele. Poate că avea să și plouă într o zi, atunci ar rămâne acasă și ar începe să lucreze în ulei la pânza cu pârâul. Și acum, gata, la culcare! Iarăși trecuse de ora unu.
Ajuns în dormitor, își zvârli cămașa de pe el, își turnă apă peste umeri, apă care cădea cu zgomot pe pardoseala de piatră roșie, sări în patul înalt și stinse lumina. Prin fereastră îl privea palidul Monte Salute. Din patul lui, Klingsor îi descifrase de mii de ori formele. Din prăpastia adâncă a pădurii se auzi strigătul unei cucuvele – răsunător și găunos precum somnul, precum uitarea.
Închise ochii, gândindu se la Gina și la hala cu spălătorese. Doamne Dumnezeule, mii de lucruri își așteptau rândul, mii de pahare așteptau să fie golite! Nu exista nici un lucru pe pământ care să nu merite să fie pictat! Nu exista nici o femeie pe lume care să nu merite să fie iubită! De ce exista timpul? De ce doar acest idiot „unul după altul", și nu un furtunos și preaplin „deodată"? De ce zăcea acum iarăși singur în pat, ca un văduv, ca un moșneag? Poți să te bucuri, poți să muncești în viața asta scurtă, dar nu poți decât să cânți un cântec unul după altul, niciodată nu te poți bucura de o întreagă simfonie pe sute de voci, cu sute de instrumente ce cântă deodată.
Cu mulți ani în urmă, la vârsta de doisprezece ani, el era Klingsor cel cu zece vieți. Copiii jucau un joc de a hoții și vardiștii, și fiecare hoț avea zece vieți, din care pierdea câte una de fiecare dată când unul dintre urmăritori îl atingea cu mâna sau cu sulița. Cu șase vieți, cu trei vieți, cu o singură viață mai puteai fi eliberat; când o pierdeai însă pe a zecea, era totul în zadar. El, Klingsor, avusese întotdeauna ambiția de a nu pierde nici măcar una din cele zece vieți și declarase că, pentru el, ar fi o rușine dacă ar scăpa cu nouă, șapte sau cinci vieți. Așa fusese pe vremea când părea posibil, nimic nu era irealizabil, când toți îl iubeau pe Klingsor, când el dădea ordine tuturor, când totul îi aparținea lui Klingsor. Și la fel trăise și în continuare, având întotdeauna zece vieți, chiar dacă nu ajunsese niciodată la sațietate, la acea simfonie furtunoasă – nicicând însă cântecul lui n a fost monocord și sărac, întotdeauna a avut mai multe corzi la vioară decât alții, două vătraie pe vatră, câțiva bănuți mai mulți în punguță, mai mulți boi la căruță! Slavă Domnului!
Tăcerea întunecată a grădinii pulsa în încăpere, precum respirația unei femei adormite! Cum mai țipa păunul! Cum îi ardea focul în piept, cum îi mai bătea inima, cum suferea și chiuia, se bucura și sângera! Era totuși o vară frumoasă, aici sus în Castagnetta; ce bine se instalase el aici, în vechea și nobila sa ruină! Ce priveliște frumoasă avea spre spinările încrețite ale codrilor de castani din vale; ce frumos era să cobori din lumea nobilă și veche a pădurii și castelelor și să privești această jucărie veselă și multicoloră, plină de viață, din vale și să pictezi prins de mirajul ei strident: fabrica, trenul, tramvaiul cel albastru, afișierul de pe chei, păunii cei țanțoși, femeile, preoții, automobilele. Cât de frumos și chinuitor de straniu era acest sentiment din pieptul său, această dragoste, acest nesaț de nestăvilit după fiecare fâșie colorată și după fiecare crâmpei de viață. Și cât de frumoasă această pornire dulce și sălbatică de a vedea și a da formă, iar sub învelișul subțire să știi de naivitatea și zădărnicia tuturor înfăptuirilor tale!
Scurta noapte de vară se topea încet, încet; din adâncul văii se înălța aburul, în sute de mii de arbori fierbea seva, sute de mii de vise izvorâră în moțăiala lui Klingsor, sufletul lui pășea prin sala de oglinzi a vieții, unde orice imagine era multiplicată și apărea de fiecare dată sub o nouă înfățișare și cu o nouă însemnătate, creând noi legături; părea că cerul înstelat era pus într un pahar și scuturat precum zarurile.
Una din imaginile din vis îl fermecă și l zgudui: se făcea că era undeva în pădure, ținând în poală o femeie cu păr roșcat, o brunetă îi masa umerii, iar alta care stătea în genunchi lângă el îi ținea mâna sărutându i degetele; peste tot în jurul său se aflau femei și fete, unele dintre ele copile, cu picioare subțiri și lungi, unele în plină înflorire, altele coapte, purtând semne ale înțelepciunii și ale oboselii pe chipurile lor, și toate îl iubeau, și toate doreau să fie iubite de el. Deodată, izbucni războiul și focul între acele femei, roșcata își înfipse mâna în părul brunetei și o trânti la pământ căzând până la urmă și ea, și toate se încăierară, fiecare țipa, fiecare trăgea, fiecare mușca, fiecare provoca celeilalte dureri, fiecare suferea; râsete, țipete demente, urlete de durere răsunau amestecat de parcă ar fi fost împletite și înnodate, pretutindeni curgea sânge și gheare se înfigeau în carnea încordată. Klingsor se trezi pentru câteva minute, cu un sentiment de mâhnire și frică, ochii săi holbați țintuiră gaura luminoasă din perete. În fața ochilor săi mai vedea chipurile femeilor turbate, și pe multe dintre ele le recunoscu, le și strigă pe nume: Nina, Hermine, Elisabeth, Gina, Edith, Berta și le vorbi cu voce răgușită, ca prin vis: „Copii, terminați! Mințiți, voi mă mințiți; nu trebuie să vă sfâșiați între voi, ci pe mine, pe mine trebuie să mă sfâșiați."



LOUIS

Louis cel Groaznic căzuse din cer, dintr o dată era aici, vechiul prieten al lui Klingsor, călătorul, imprevizibilul, care locuia în tren și al cărui atelier era rucsacul său. Ore bune se scurseră din cerul acestor zile, și suflară vânturi prielnice. Pictau împreună pe Muntele Măslinilor și în Cartago.
— Oare toată pictura asta are vreo valoare, de fapt? întrebă Louis pe Muntele Măslinilor, întins gol în iarbă, cu spatele înroșit de soare. Doar pictăm faute de mieux, nu i așa. Dacă ai ține mereu în brațe fata care ți a căzut cu tronc, dacă ai avea în farfurie supa la care tocmai îți stă gândul, nu te ai mai chinui cu acest joc dement de copii. Natura are zece mii de culori și noi ne am pus în cap să reducem scala la douăzeci. Asta i pictura. Nu ești niciodată mulțumit și mai trebuie să le cânți și criticilor în strună. În schimb, un borș bun de pește, caro mio, pe deasupra, un vin bun de Burgogne, apoi un șnițel milanez, iar la desert pere, niște gorgonzola și o cafea turcească – astea sunt realități, domnul meu, astea sunt valori! Ce prost se mănâncă aici, în Palestina voastră! Doamne, aș vrea să fiu într un cireș, iar cireșele să mi crească în gură și deasupra mea pe scară să stea bruneta zvăpăiată pe care am întâlnit o azi. Klingsor, lasă pictura! Te invit la o masă bună în Laguno, e timpul.
— Vorbești serios? întrebă Klingsor clipind.
— Vorbesc serios. Mai întâi însă, trebuie să merg repede până la gară. Sincer să fiu, am telegrafiat unei prietene că sunt pe moarte și s ar putea să sosească la unsprezece.
Râzând, Klingsor smulse studiul început de pe șevalet.
— Ai dreptate, băiete. Hai la Laguno! Pune ți cămașa, Luigi. Chiar dacă pe aici obiceiurile sunt nevinovate, din păcate, nu poți umbla gol pușcă prin oraș.
Plecară în oraș, merseră la gară, veni o doamnă frumoasă, mâncară bine într un restaurant, iar Klingsor, care uitase de toate astea în lunile petrecute la țară, fu silit să vadă că mai există astfel de lucruri minunate: păstrăvi, mușchi afumat, sparanghel, chablis, Walliser Dole, benedictină.
După masă, se plimbară toți trei cu funicularul pe deasupra orașului abrupt, trecând printre case, pe lângă ferestre și grădini suspendate; era foarte bine, și o luară din nou în jos, apoi încă o dată în sus și în jos. Extraordinar de frumoasă și ciudată era lumea, foarte colorată, puțin neverosimilă, totuși minunat de frumoasă. Doar Klingsor era puțin stingherit, afișa un aer nepăsător, nu voia să se îndrăgostească de frumoasa prietenă a lui Luigi. Merseră încă o dată într o cafenea, la amiază, în parcul gol unde se așezară lângă apă, sub copacii uriași. Văzură multe lucruri care ar fi trebuit pictate: case roșii ca pietrele prețioase într un verde-închis, arbori șerpuitori și arbori despletiți, cu pete ruginii și albastre.
— Ai pictat lucruri foarte hazlii, Luigi, spuse Klingsor, pe care le iubesc foarte mult: cozi de drapel, clovni, circuri. Dar cel mai mult din toate îmi place pata de pe imaginea ta nocturnă a caruselului. Știi, acolo, deasupra corturilor violete, departe de orice lumină, acolo sus în noapte, flutură un steguleț mic, roz deschis, atât de frumos, atât de indiferent, atât de singuratic! Ca o poezie de Li Tai Pe sau de Paul Verlaine. În acest mic, prostesc steguleț roz stă toată durerea și toată resemnarea lumii, și de asemenea, tot amuzamentul pe seama durerii și a resemnării. Prin faptul că ai pictat acest steguleț ți ai justificat viața, pun mare preț pe stegulețul ăsta.
— Da, știu că ți place.
— Þie însuți îți place. Uite, dacă n ai fi pictat astfel de lucruri, atunci nu ți ar fi folosit la nimic mâncarea și vinurile bune, femeile și cafenelele, ai fi rămas un sărăntoc. Dar așa, ești un om bogat și ești un om care place. Vezi, Luigi, și eu gândesc deseori ca tine: toată arta noastră este doar un înlocuitor, un dificil și de zece ori prea scump plătit înlocuitor pentru viața ratată, animalitatea ratată, iubirea ratată. Dar nu e așa. Este cu totul altfel. Supraestimăm senzorialul când considerăm spiritualul un înlocuitor necesar în lipsa senzorialului. Senzorialul nu este cu nimic mai prețios decât spiritualul, sau invers. E totuna. Dacă îmbrățișezi o femeie sau scrii o poezie e totuna. Dacă există esențialul, iubire, ardere, emoție, atunci e totuna dacă ești călugăr pe Muntele Athos sau om de viață în Paris.
Louis privi spre el cu ochi disprețuitori:
— Băiete, nu te mai prosti!
Străbătură împrejurimile, însoțiți de frumoasa doamnă. Când era vorba să fabuleze, erau cei mai tari. În perimetrul orășelelor și satelor din jur, descoperiră Roma, Japonia, Marea Sudului și le șterseră apoi cu degete jucăușe; dispoziția lor aprindea și stingea stele în cer. Prin nopțile pline își lansau cometele: lumea era balon de săpun, era operă, era un joc fericit.
Louis, pasărea, plutea pe o bicicletă peste dealuri, era când aici, când acolo, în timp ce Klingsor picta. Multe zile irosi Klingsor, apoi se înverșună să stea afară și să lucreze. Louis nu voia să lucreze, plecase pe neașteptate, cu prietena sa și trimise o vedere de departe. Tocmai când Klingsor îl dăduse dispărut, apăru din nou, cu pălărie de pai și cămașa descheiată, sprijinindu se de ușă, ca și cum n ar fi plecat nicicând. Încă o dată, Klingsor sorbi din cel mai dulce pahar al tinereții sale băutura prieteniei. Avea mulți prieteni, mulți îl iubeau, multora le deschisese inima lui mare, dar numai doi dintre prieteni auziră în acea vară chemarea inimii de pe buzele sale: Louis pictorul și poetul Hermann, zis Thu Fu.
În unele zile, Louis stătea pe câmp, în scaun, la umbra perilor și prunilor și nu picta. Stătea și gândea cu hârtia fixată pe șevalet și scria, scria mult, scria multe scrisori. Sunt fericiți oamenii care scriu atât de multe scrisori? Louis, cel fără griji, scria încordat; privirea sa rămânea câte o oră fixată pe hârtie. Multe gânduri tăcute îl mișcau. Klingsor îl iubea pentru asta.
Klingsor făcea altfel. El nu putea să tacă, nu putea să și ascundă inima. Celor apropiați le împărtășea totuși durerile secrete ale vieții sale, despre care puțini știau. Deseori suferea de frică, de melancolie, deseori zăcea în lăcașul întunericului, umbre din viața sa de dinainte reapăreau câteodată, mărite, înnegrindu i zilele. Atunci îi făcea bine să l vadă pe Luigi. Atunci i se plângea lui.
Louis însă nu vedea cu ochi buni aceste slăbiciuni. Îl chinuiau, îi stârneau milă. Klingsor se obișnuise să și deschidă inima prietenului său și înțelese prea târziu că prin aceasta îl pierdea.
Louis începu să vorbească din nou de plecare. Klingsor știa: de acum nu l mai putea reține decât pentru câteva zile, trei, cinci; într o bună zi, el îi va arăta valiza pregătită și va pleca, pentru a nu mai veni timp îndelungat. Ce scurtă era viața, ce ireversibil totul! Singurul său prieten, care îi înțelegea întru totul arta, a cărui artă era deopotrivă cu a sa, pe acest singur prieten îl speriase și îl împovărase, îl indispusese, și l îndepărtase, și asta doar din prostească slăbiciune și comoditate, doar din nevoia copilărească și necuviincioasă de a nu și da osteneala față de un prieten, de a nu ascunde secrete față de el, de a nu și păstra ținuta. Ce prostesc, ce copilăresc fusese acest lucru! Astfel se pedepsea Klingsor, dar era prea târziu.
În ultima zi se plimbară împreună prin văile aurite. Louis era bine dispus, plecarea însemna chef de viață pentru inima sa de pasăre. Klingsor făcea la fel, găsiseră din nou vechiul ton ușor, jucăuș, ironic și nu l mai lăsau. Seara stătură în grădina hanului. Li se servi pește prăjit, orez fiert cu ciuperci și turnară Maraschino peste piersici.
— Unde pleci mâine? întrebă Klingsor.
— Nu știu.
— Pleci la frumoasa doamnă?
— Da. Poate. Cine poate ști? Nu mai întreba atâtea. Hai acum, la urmă, să mai bem un vin bun, alb. Þi aș propune un Neuenburger.
Băură; Louis strigă brusc:
— E bine că plec, bătrâne lup de mare. Câteodată, când stau așa lângă tine, de exemplu acum, mă gândesc la ceva prostesc. Mă gândesc că acum stau laolaltă cei doi pictori pe care îi are scumpa noastră patrie și am o senzație îngrozitoare în genunchi, ca și cum am fi amândoi din bronz și am sta mână n mână, cocoțați pe un soclu, știi, ca Goethe și Schiller. La urma urmelor, nici ei nu sunt vinovați că stau proțăpiți acolo, pentru totdeauna, ținându se de mâinile de bronz și că ne au devenit atât de antipatici și de urâți. Poate că au fost oameni de treabă și băieți de gașcă; de Schiller am citit mai demult un text care mi s a părut chiar frumos. Și totuși, atât s a ales de el, că a devenit un animal vestit, că trebuie să stea lângă geamănul său siamez, cap de ghips, lângă cap de ghips, și că operele lor zac peste tot și sunt explicate în școli. E îngrozitor. Gândește te, ce va predica un profesor peste o sută de ani elevilor lui din gimnaziu: Klingsor, născut în 1877, și contemporanul său Louis, zis Flămânzilă, inovatori ai picturii, eliberați de naturalismul culorii, la o privire mai atentă în opera lor se disting trei perioade deosebite! Mai bine ajung chiar azi sub o locomotivă.
— Ar fi mai bine să ajungă profesorii acolo.
— Nu există locomotive atât de mari. Știi cât de limitată e tehnica noastră.
Apărură stelele. Louis își ciocni brusc paharul de cel al prietenului.
— Bun, să ciocnim și să golim paharele. Apoi, mă sui pe bicicletă și adio, fără despărțiri lungi! Hangiul e plătit. Noroc, Klingsor!
Ciocniră, băură până la fund; în grădină Louis se urcă pe bicicletă, își flutură pălăria și dispăru. Noapte, stele. Louis era în China. Louis era o legendă.
Klingsor zâmbi trist. Cât iubea această pasăre călătoare! Rămase mult timp pe pietrișul grădinii hanului, privind în jos strada goală.



O ZI LA CARENO

Însoțit de prietenii din Barengo, și de Agosto și Ersilia, Klingsor porni în drumeție spre Careno. În zori, străbătând pădurea caldă și râpoasă, coborâră – printre sorbii care răspândeau un parfum pătrunzător și împresurați de tremurătoarele și încă înrouratele pânze de păianjen – în valea Pampambio, acolo unde, înșirate de a lungul șoselei gălbui, dormitau – amorțite de zăduful zilei văratice – case spoite într un galben țipător, aplecate înainte și pe jumătate moarte, iar sălciile albe, cu luciri metalice, mărginind pârâul secat, își atârnau aripile grele deasupra pajiștilor aurii. Pestrița caravană a prietenilor înota prin verdele aburind al văii: bărbații, înveșmântați în alb și galben, în pânză și mătase, femeile în alb și roz; minunata umbrelă de soare, în verde Veronese, a Ersiliei, strălucea ca o nestemată într un inel vrăjit.
Melancolic, doctorul se plânse cu o voce prietenoasă:
— Ce păcat, Klingsor, că minunatele voastre acuarele vor fi albe peste zece ani; culorile, pe care le preferați nu țin.
— Da, și ce e încă și mai rău, răspunse Klingsor, e că frumosul vostru păr castaniu va deveni peste zece ani cenușiu, iar puțin mai târziu frumușelele și veselele noastre oase vor zăcea într o groapă în pământ, din păcate și atât de frumoasele și sănătoasele voastre oase, Ersilia. Copii, să nu începem a deveni raționali atât de târziu în viață. Hermann, cum zice Li Tai Pe?
Hermann, poetul, se opri și spuse:

Viața dispare ca un fulger,
A cărui strălucire nu durează atât cât s o putem vedea.
Dacă pământul și cerul stau pururi nemișcate,
Cât de repede zboară nestatornicul timp peste chipul omului.
O, tu, care stai cu paharul plin și nu bei,
O, spune mi, pe cine mai aștepți?

— Nu, zise Klingsor, mă refer la celălalt vers, cu rimă, despre părul care dimineața era încă negru.
Hermann spuse imediat versul:

Luceau, asemeni mătăsii negre, pletele ți, în zori,
Dar seara presurat a, peste ele, nea întruna,
De nu vrea, cel ce i viu, să simtă ai morții crunți fiori,
Ridice sus pocalul, chemând, alături de chefliu, doar luna.

Klingsor râse puternic, cu vocea sa ușor răgușită.
— Bunul Li Tai Pe! Avea presimțiri, știa de toate. Și noi știm de toate, el e bătrânul și înțeleptul nostru frate. Această zi îmbătătoare i ar plăcea, este întocmai potrivită pentru ca seara să mori de moartea lui Li Tai Pe, în barcă, pe râul liniștit. Veți vedea, azi totul va fi minunat.
— Ce fel de moarte a fost aceea pe care a avut o Li Tai Pe pe râu? întrebă pictorița.
Dar Ersilia îi întrerupse, cu vocea ei groasă și blândă:
— Acum e destul! Cine mai scoate un singur cuvânt despre moarte, nu l mai am la inimă. Finisca adesso, brutto Klingsor!
— Câtă dreptate aveți, bambina! râse Klingsor venind spre ea. Dacă mai spun vreun cuvânt despre moarte, aveți dreptul să mi scoateți ochii cu umbrela de soare. Dar serios, este minunat azi, dragi prieteni! Azi cântă o pasăre, o pasăre din povești, am auzit o de dimineață. Un vânt adie azi, un vânt din basme, copilul ceresc trezește prințesele adormite și rătăcește mințile oamenilor. Azi înflorește o floare, o floare de basm, care este albastră și înflorește doar o dată în viață, iar cine o culege, acela are fericirea.
— Ce vrea să spună? îl întrebă Ersilia pe doctor. Klingsor o auzi.
— Prin aceasta vreau să spun că această zi nu se mai întoarce niciodată, iar cine nu o mănâncă și nu o bea, nu o gustă și nu o miroase, aceluia nu i mai este de a pururi a doua oară oferită. Niciodată nu va străluci soarele ca astăzi, el are o constelație pe cer, o legătură cu Jupiter, cu mine, cu Agosto și Ersilia și cu noi toți, care nu mai revine niciodată, nici peste o mie de ani. De aceea aș dori acum, pentru că aduce noroc, să merg puțin în stânga dumitale și să ți duc umbrela de smarald; în lumina ei, creștetul meu va arăta ca un opal. Dar și voi trebuie să participați și să cântați un cântec, unul dintre cele mai frumoase.
O luă de braț pe Ersilia, figura lui ascuțită se cufundă lent în umbra albăstrui verzuie a umbrelei, de care era îndrăgostit și a cărei culoare dulce stridentă îl fermeca.
Ersilia începu să cânte:

Il mio papà non vuole,
Ch' io spos' un bersaglier

Vocile celorlalți i se alăturară și toți merseră cântând până la pădure și apoi prin pădure, până când urcușul deveni prea greu, drumul ducea ca o scară abruptă, în susul muntelui, printre ferigi.
— Cât de linear este acest frumos cântec! zise Klingsor laudativ. Tatăl este împotriva îndrăgostiților, ca întotdeauna. Ei iau un cuțit care taie bine și l omoară pe tată. S a isprăvit cu el. O fac noaptea, nimeni nu i vede decât luna, dar ea nu i trădează, iar stelele sunt mute, și bunul Dumnezeu îi va ierta. Cât de frumos și sincer! Un poet contemporan ar fi fost omorât cu pietre pentru așa ceva.
Se cățărau prin umbra străbătută de soare a castanilor, pe poteca îngustă de munte. Când Klingsor ridica privirea, în fața ochilor i se înfățișau gambele subțiri ale pictoriței în ciorapii roz transparenți. Când se uita înapoi vedea boltindu se deasupra capului negroid al Ersiliei peruzeaua umbrelei de soare. Dedesubt ea apărea violetă în mătase, singura întunecată dintre toate figurile.
Lângă o casă țărănească, albastră cu portocaliu, găsiră mere văratice verzi, căzute pe pajiște, răcoroase și acre, din care gustară. Pictorița povestea visătoare despre o excursie pe Sena, la Paris, cândva, înainte de război. Da, Parisul, și fericirea de atunci!
— Asta nu se mai întoarce. Niciodată.
— Nici nu trebuie, strigă pictorul cu vehemență și își scutură supărat ascuțitul său cap de șoim. Nimic nu trebuie să se întoarcă! La ce bun? Ce fel de dorințe copilărești sunt astea? Războiul a transformat tot ce era înainte într un paradis, chiar și ce i mai prostesc și mai indispensabil. Bine așa, era frumos la Paris, frumos la Roma și frumos la Arles. Dar azi și aici este mai puțin frumos? Paradisul nu este Parisul și nici perioada de pace, Paradisul este aici, acolo pe munte, sus, iar într o oră noi vom fi în mijlocul lui, vom fi tâlharii cărora li se zice: Azi vei fi cu mine în rai.
Ieșiră din umbra răsfirată a cărării din pădure în drumul larg de care, ce ducea, luminos și fierbinte, în spirale mari, spre înălțimi. Klingsor, cu ochii protejați de ochelarii întunecați, verzui, mergea în urmă și rămânea deseori în spate, pentru a vedea figurile mișcându se și constelațiile lor colorate. Nu luase nimic de lucru, cu bună știință, nici măcar micul carnet de schițe, și se oprea, de sute de ori, tulburat de imagini. Singuratică se înălța silueta lui subțire, albă pe drumul roșiatic, la liziera pădurii de salcâmi. Vara răsufla fierbinte deasupra muntelui, lumina curgea pieziș în jos, culoarea aburea însutit din adâncuri. Pe deasupra munților din apropiere, care apăreau în verde și roșu și cu sate albe, se vedeau siluetele albăstrui ale munților, și mai luminoase și mai albastre, în spate, alte și alte siluete, și tot mai departe și ireale, vârfurile de cristal ale munților de zăpadă. Deasupra pădurii de salcâmi și castani se înălța liberă și puternică stânca și vârful ghebos al lui Monte Salute, roșiatic și violet deschis. Mai frumoși decât toate erau oamenii, erau ca florile în lumină înconjurați de verdeață, umbrela de soare strălucea ca un scarabeu uriaș de smarald, dedesubt părul negru al Ersiliei, alba și zvelta pictoriță, și toți ceilalți. Klingsor îi sorbea cu ochi însetați, gândurile sale însă erau la Gina. Abia peste o săptămână putea s o revadă, lucra într un birou în oraș unde scria la mașină, rar avea noroc s o vadă, și niciodată singură. Și el pe ea o iubea, tocmai pe ea, care nu știa nimic de el, care nu l cunoștea, care nu l înțelegea, pentru care era doar o pasăre rară, ciudată, un renumit pictor străin. Cât de ciudat era că el tocmai pe ea o voia, că nici un alt pahar al iubirii nu i ajungea. Nu era obișnuit să facă drumuri lungi pentru o femeie. Pentru Gina le făcea însă, spre a fi o oră lângă ea, să i țină degetele micuțe, subțiri, să și împingă pantoful sub al ei, să o sărute pe furiș pe gât. În privința asta, își era sieși o enigmă hazlie. Era aceasta deja schimbarea? Deja vârsta? Era acesta imboldul celui de patruzeci de ani spre femeia de douăzeci de ani?
Ajunseră pe coasta muntelui, iar dincolo se deschidea privirii o nouă lume: înalt și ireal, Monte Gennaro, construit din nenumărate piramide și conuri abrupte și ascuțite, soarele pieziș, în spate, fiecare platou cu sclipiri de email, înotând pe adânci umbre violete. Între acolo și aici, aerul scânteietor și brațul lacului nesfârșit, pierdut în adâncuri, odihnindu se răcoros în spatele flăcărilor verzi ale pădurii.
Un sat minuscul pe coama muntelui: o moșie cu un conac mic, patru, cinci alte case, de piatră, vopsite în albastru și roz, o capelă, o fântână, cireși. Grupul se opri în soare, la fântână. Klingsor merse mai departe, trecu pe sub arcul unei porți într o curte umbroasă unde se înălțau trei case albăstrui, cu puține ferestre mici, cu iarbă și prundiș între ele, o capră, urzici. Un copil fugi de el, dar reuși să l ademenească, scoțând o bucată de ciocolată din buzunar. Copilul se opri, iar el îl mângâie și îl hrăni, era timid și frumos, o fetiță negricioasă, ochi de animal, negri, speriați, picioare subțiri, goale, maronii, strălucind. „Unde locuiți?" întrebă el, iar fetița alergă la următoarea ușă, care se deschidea în văgăuna de case. Dintr o cameră întunecată de piatră, ca din peșterile preistoriei, ieși o femeie, mama, și ea luă ciocolata. Gâtul se ridica, maroniu, din hainele murdare, fața lată, puternică, arsă de soare și frumoasă, gura plină și largă, ochi mari,
farmec dulce, necizelat, senzualitate și maternitate se amestecau tăcut în trăsăturile mari, asiatice. El se înclină curtenitor spre ea, ea se feri râzând, împinse copilul între ea și el. Merse mai departe, hotărât să se întoarcă. Dorea să picteze această femeie, sau să i fie iubit, fie doar și pentru o oră. Ea era totul: mamă, copil, iubită, animal, madonă.
Încet, se întoarse înapoi la grup, cu inima plină de vise. Pe zidul moșiei, al cărei conac părea gol și închis, se vedeau înfipte vechi ghiulele; o scară capricioasă ducea printre boscheți spre un deal. În vârf se afla un monument baroc, un bust singuratic, costum gen Wallenstein, șuvițe, cioc ondulat. Magie și fantastic împresurau muntele în lumina strălucitoare a amiezii, neobișnuitul stătea la pândă, lumea era acordată pe un alt ton, îndepărtat. Klingsor bău la fântână, un fluture zbură și sorbi din picăturile de pe marginea de calcar a fântânii.
După creastă, drumul de munte ducea mai departe, printre castani, printre nuci, prin soare, prin umbră. La o cotitură, o capelă, veche și galbenă, imagini vechi, albite în firidă, un cap de sfânt, angelic și copilăresc, o bucată de veșmânt roșu cu maro, restul sfărâmat. Klingsor iubea mult imaginile vechi, dacă le întâlnea fără să le caute, iubea asemenea fresce, iubea prefacerea acestor frumoase opere în praf și în țărână.
Din nou copaci, viță, drumul fierbinte orbitor, din nou o cotitură; acolo era destinația, brusc, neașteptat: un peisaj întunecos, o biserică mare, înaltă, din piatră roșie, veselă și înfumurată, aruncată sus în cer, un loc plin de soare, praf și pace, iarbă roșie arsă, care se frângea sub picioare, lumina amiezii reflectată de pereții orbitori, o coloană cu o figură pe ea, invizibilă din cauza soarelui, un larg parapet de piatră deasupra albastrei nemărginiri. În spate satul, Careno, străvechi, îngust, întunecat, sarazin, văgăuni întunecate de piatră sub cărămida maronie albită, ulițe foarte înguste, apăsătoare și cu totul întunecate, locuri mici țipând brusc în soarele alb, Africa și Nagasaki, deasupra pădurea, dedesubt albastrul hău, sus nori albi, grași, saturați.
— E ciudat, zise Klingsor, cât de mult timp îi trebuie omului pentru a cunoaște puțin lumea! Când am călătorit odată în Asia, cu ani în urmă, am trecut pe aici noaptea cu acceleratul, la vreo șase sau zece kilometri, și nu știam nimic. Călătoream spre Asia, și pe atunci era absolut necesar s o fac. Dar tot ce am găsit acolo, găsesc astăzi aici: codri seculari, arșiță, oameni frumoși, străini, fără nervi, soare, sanctuare. Atât de mult îți trebuie până înveți să vizitezi trei continente într o singură zi. Uite le. Bine ai venit, India! Bine ai venit, Africa! Bine ai venit, Japonia!
Prietenii cunoșteau o tânără doamnă, care locuia acolo sus, iar Klingsor se bucură foarte mult de vizita la o necunoscută. O numea regina munților, așa se intitulase o misterioasă povestire orientală din cărțile copilăriei sale.
Caravana înainta prin umbra albastră a ulițelor, nici un om, nici un sunet, nici o găină, nici un câine. Dar în semiumbra unui arc de fereastră, Klingsor văzu o siluetă tăcută, o fată frumoasă, cu ochi negri, batic roșu în jurul părului negru. Privirea ei, pândind tăcut străinii, o întâlni pe a lui, se priviră lung, bărbat și fată, în ochi, pe deplin și adânc, două lumi străine apropiate timp de o secundă. Apoi zâmbiră, pentru o clipă, veșnicul salut al sexelor, vechea, dulcea, lacoma dușmănie, și apoi, cu un pas după colțul casei, bărbatul străin dispăru și rămase în sipetul fetei, imagine lângă alte imagini, vis lângă alte visuri. În inima pururi nesățioasă a lui Klingsor înțepa micul spin; ezită un moment și se gândi să se întoarcă, Agosto îl strigă, Ersilia începu să cânte, un zid de umbră dispăru, iar o mică piață, scăldată în soare, cu două palate galbene, se înfățișa tăcută și strălucitoare în amiaza vrăjită, balcoane înguste de piatră, obloane închise, o scenă minunată pentru primul act al unei opere.
— Am ajuns în Damasc, strigă doctorul. Unde locuiește Fatme, perlă între femei?
Răspunsul veni neașteptat din palatul mai mic. Din întunericul răcoros din spatele ușii de balcon pe jumătate închisă se auzi un ton ciudat, încă o dată și de zece ori același, apoi octava, de zece ori – un pian pe care cineva îl acorda, un pian cântător, plin de tonuri, în mijlocul Damascului.
Aici trebuia să fie, aici locuia ea. Casa însă părea să fie fără poartă; doar un zid roziu gălbui cu două balcoane, iar deasupra frontonului, o pictură veche: flori albastre și roșii și un papagal. Aici ar trebui să fie o ușă pictată și dacă băteai de trei ori în ea și rosteai parola lui Solomon, poarta pictată se deschidea, iar drumețul simțea miresme persane, sub văluri trona regina munților. Sclavele se tupilau pe scări la picioarele ei, papagalul pictat zbura țipând răgușit pe umărul stăpânei.
Găsiră o ușiță pe o uliță alăturată, un clopot puternic, mecanism drăcesc, lărmui răutăcios, o scară abruptă și îngustă ducea sus. De neimaginat, cum ajunsese pianul în această casă. Prin fereastră? Prin acoperiș?
Un câine mare, negru, veni în goană, un leu blond în urmă, zgomot mare, scara zăngănea, în spate pianul cântă de unsprezece ori același ton. Dintr o cameră vopsită în roz venea o dulce lumină, ușile se izbeau. Era vreun papagal pe acolo?
Dintr o dată, se ivi regina munților, floare subțire, elastică, și arcuind, toată în roșu, flamă arzândă, imagine a tinereții. Dinaintea ochilor lui Klingsor dispărură o sută de imagini îndrăgite, iar cea nouă apăru strălucind. Știu imediat că o va picta, nu după natură, ci după raza din ea, pe care o primise, poezia, răsunetul fin, suav: tinerețe, roșie, blondă, amazoană. O va privi, o oră, poate mai multe. O va vedea mergând, stând, râzând, poate dansând, poate o va auzi cântând. Ziua era încoronată, ziua își găsise sensul. Ce avea să vină era cadou, era preaplin. Întotdeauna era așa: trăirea nu venea niciodată singură, întotdeauna îi zburau păsări înainte, întotdeauna veneau înainte trimiși și prevestiri, privirea de animal, matern asiatică de la acea ușă, frumoasa brunetă din sat de la fereastră, și una și alta.
Tresări o secundă: „Dacă aș fi cu zece ani mai tânăr, doar cu zece ani, m ar putea avea, m ar putea prinde, m ar putea învârti pe deget! Nu, ești prea tânără, micuță regină roșie, ești prea tânără pentru bătrânul vrăjitor Klingsor! Te va admira, te va învăța pe de rost, te va picta, va schița pentru totdeauna cântecul tinereții tale; dar nu va face nici un pelerinaj pentru tine, nu va urca nici o scară la tine, nu va comite nici o crimă pentru tine și nu va cânta nici o serenadă în fața frumosului tău balcon. Nu, din păcate nu va face toate acestea, bătrânul pictor Klingsor, bătrânul nătăfleț. Nu te va iubi, nu va arunca după tine privirea pe care a aruncat o după asiatică, după negresa de la fereastră, care probabil nu e nici măcar cu o zi mai tânără ca tine. Pentru ea nu e prea bătrân, doar pentru tine, regină a munților, roșie floare în munte. Pentru tine, garoafă de munte, e prea bătrân. Pentru tine nu ajunge iubirea pe care o poate oferi Klingsor între o zi de lucru și o seară cu vin roșu. Cu atât mai bine te va sorbi ochiul meu, rachetă zveltă, și te va ști când mi te vei fi stins de mult."
Prin odăi cu pardoseli de piatră și arcade deschise ajunseră într o sală unde stucaturi baroce, sălbatice răsăreau deasupra ușilor înalte, și de jur-împrejur delfini pictați pe frizele întunecate, armăsari albi și amorași rozalii înotau printr o suprapopulată mare de legendă. Câteva scaune și pe podea bucățile demontate ale pianului, în rest nu era nimic în camera cea mare, doar două uși ademenitoare duceau la cele două mici balcoane deasupra strălucitoarei piețe a operei. După colț, se fuduleau balcoanele palatului vecin, și ele împodobite cu tot felul de imagini; acolo, un cardinal roșu și gras înota ca un peștișor de aur în soare.
Nu merseră mai departe. În sală se despachetaseră proviziile și se întinse o masă, se aduse vin, vin alb, rar, din nord, cheie pentru noiane de amintiri. Acordorul de pian plecase, pianul, dezmembrat, amuțise. Gânditor, Klingsor fixă cu privirea coardele dezvelite, apoi închise încet capacul. Îl dureau ochii, dar în inima sa cânta ziua de vară, cânta mama sarazină, cânta albastru și pătrunzător visul despre Careno. Mâncă și ciocni paharul, vorbi deschis și vesel, dar, dincolo de toate acestea, aparatul lucra în atelierul său, privirea lui cuprindea garoafa de piatră, floarea de foc, de jur-împrejur, ca apa în jurul peștelui. Un cronicar silitor se afla în creierul său și însemna forme, ritmuri, mișcări, exact ca pe o coloană de cifre.
Discuții și râsete umpleau sala goală. Inteligent și binevoitor râdea doctorul, adânc și prietenos Ersilia, răsunător și plin de aluzii Agosto, ușor ca o pasăre pictorița, cu înțelepciune grăia poetul, amuzant vorbea Klingsor, precaută și puțin timid pășea regina roșie printre oaspeți, delfini și armăsari, era când aici, când acolo, se așeza la pian, se tupila pe o pernă, tăia pâine, turna vin cu mână neexperimentată de fată. Bucuria răsuna în sala răcoroasă, ochi străluceau negru și albastru; în fața ușilor de balcon înalte, luminoase stătea nemișcată, de strajă amiaza strălucitoare.
Limpede curgea vinul nobil în pahare, contrast plăcut față de prânzul simplu și rece. Limpede curgea și imaginea roșie a rochiei reginei prin sala înaltă, limpezi și atente o urmau privirile tuturor bărbaților. Ea dispăru, veni iar cu o eșarfă verde în jurul pieptului. Dispăru, veni din nou cu un batic albastru înfășurat în jurul capului.
După masă, obosiți și sătui, se îndreptară veseli spre pădure, se întinseră pe iarbă și mușchi; umbrelele de soare străluceau, sub pălării de pai licăreau figuri, sclipind ardea cerul însorit. Regina munților stătea, roșie, în iarba verde, limpede se înălța din flama rochiei gâtul ei fin, pantoful înalt cuprindea, împlinit, respirând, piciorul subțire. În apropierea ei, Klingsor; o citea, o studia, se umplea de ea, întocmai cum se întâmplase în copilărie, când citise povestea vrăjită despre crăiasa munților. Se odihneau, dormitau, pălăvrăgeau, se luptau cu furnicile, credeau că aud șerpi, coji țepoase de castane rămâneau atârnate în părul femeilor. Se gândeau la prieteni absenți, care ar fi fost potriviți în aceste momente, nu erau mulți, Louis cel Groaznic era de dorit, prietenul lui Klingsor, pictorul caruselelor și al circurilor; spiritul său fantastic plutea undeva deasupra, în apropiere.
După amiaza trecu precum un an în paradis. La despărțire se râse mult, Klingsor luă totul cu el în inimă: regina, pădurea, palatul și sala delfinilor, cei doi câini, papagalul.
Revenind din drumeția de pe munte, printre prieteni, îl cuprinse treptat voia bună – dispoziție pe care o avea arareori atunci când lăsa munca deoparte. Mână în mână cu Ersilia, cu
Hermann, cu pictorița, dansă în jos pe strada însorită, intonă cântece, se delectă cu glume și calambururi, râse cu dăruire. Alergă în fața celorlalți și se piti într un ascunziș, pentru a i speria.
Cu cât mergeau mai repede, cu atât mergea și soarele mai repede, deja la Palazzetto apuse în spatele muntelui, iar jos în vale era deja seară. Greșiseră drumul și coborâseră prea mult, erau flămânzi și obosiți și trebuiră să renunțe la planurile pe care și le făcuseră pentru seară: plimbare prin lanuri spre Barengo, cina de pește la cârciuma din satul de pescari.
— Dragii mei, zise Klingsor, care se așezase pe un zid în drum, planurile noastre erau foarte frumoase, iar o cină la pescari sau în Monte d'Oro m ar fi mulțumit cu siguranță. Dar nu mai ajungem atât de departe, eu, cel puțin, nu. Sunt obosit și flămând. De aici nu mai merg nici un pas mai departe decât până la următorul grotto, care cu siguranță nu e departe. Acolo găsim vin și pâine, îndeajuns. Cine vine?
Veniră toți. Găsiră doritul grotto; în pădurea abruptă, pe o terasă îngustă, se găseau bănci de piatră și mese în umbra copacilor. Din pivnița din stâncă hangiul aduse vinul răcoros, pâine era din belșug. Acum stăteau tăcuți și mâncau, veseli că pot ședea în sfârșit. În spatele trunchiurilor de copaci se stingea ziua, muntele albastru deveni negru, strada roșie deveni albă, jos pe stradă, în noapte, se auzi trecând o trăsură și un câine lătrând; ici și colo răsăreau stele pe cer, aici pe pământ, lumini.
Klingsor ședea liniștit, se odihnea, privea în noapte, se îndopa încet cu pâine neagră, golea liniștit cănile albastre cu vin. Sătul, începu din nou să pălăvrăgească și să cânte, se legăna în ritmul cântecelor, jucându se cu femeile, adulmecând parfumul părului lor. Vinul i se părea bun. Bătrân seducător, lesne putea înăbuși propunerile de a merge mai departe, bea vin, turna vin, ciocnea delicat, comanda din nou vin. Lent, se ridicau din cănile albastre de lut, simbol al efemerității, vrăjile multicolore care schimbau lumea, colorau stelele și lumina.
Ședeau undeva sus, în leagănul suspendat deasupra prăpastiei lumii și nopții, păsări în colivia de aur, fără patrie, fără greutate, cu stelele în față. Cântau, păsările, cântau cântece exotice, dădeau frâu liber fanteziei din inimile desfătate, spre noapte, cer, pădure, universul neverosimil, vrăjit. Răspunsul venea de la stele și lună, de la copaci și munți. Goethe stătea acolo și Hafis, Egiptul fierbinte și Grecia profundă, Mozart zâmbea, Hugo Wolf cânta la pian în noaptea nebună.
Se auzi un zgomot înfiorător, o lumină puternică străfulgeră: printre ei, în mijlocul inimii pământului, zbură cu o sută de ferestre luminoase un tren în munte și în noapte; din cer dăngăneau clopotele unei biserici invizibile. Pândind, semiluna se ridică deasupra mesei, clipi oglindindu se în vinul închis la culoare, scoase gura și ochiul unei femei din întuneric, zâmbi, se ridică din nou, cântă stelelor. Spiritul lui Louis cel Groaznic se afla ghemuit pe o bancă, singuratic, scria scrisori.
Klingsor, rege al nopții, coroană înaltă în păr, rezemat în jilțul de piatră, dirija dansul lumii, dădea ritmul, chema luna, lăsa să dispară linia de tren. Aceasta dispăruse, ca imaginea unei stele ce cade din cer. Unde era regina munților? Nu se auzea un pian în pădure, nu lătra, undeva departe, micul leu neîncrezător? Nu purtase ea mai înainte un batic albastru? Salutare, bătrână lume, ai grijă să nu te prăbușești! Aici, pădure! Acolo, munți negri! Rămâneți în ritm! Stelelor, cât de albastre și roșii sunteți, ca în cântecul popular: „Ochii tăi roșii și gura ta albastră!"
Pictura era frumoasă, pictura era un joc frumos, drăgălaș, pentru copii cuminți. Altfel era, mai măreț și mai apăsător, să dirijezi stelele, ritmul propriului sânge, să duci mai departe în lume culorile propriei retine, să ți lași propriul suflet să plutească în vânt și noapte. Dispari, munte negru! Fii nor, zboară în Persia, plouă deasupra Ugandei! Vino încoace, spirit al lui Shakespeare, cântă ne bețivul tău cântec nebun despre ploaia ce cade neîncetat zi de zi!
Klingsor sărută o mână mică de femeie, se rezemă de pieptul plin al unei femei. Un picior, sub masă, se juca cu al lui. Nu știa a cui era mâna, sau piciorul, simțea gingășie în jurul lui, simțea vechea vrajă, din nou, recunoscător: era încă tânăr, mai era până la sfârșit: radia încă strălucire și seducție, încă îl mai iubeau, bietele, sperioasele muieruști, încă se bizuiau pe el.
El se înălță, înflorind parcă. Cu voce domoală, cântândă, începu să povestească o epopee colosală, povestea unei iubiri, sau de fapt a unei călătorii în Marea Sudului unde în compania lui Gauguin și Robinson descoperise Insula Papagalilor și înființase statul liber al Insulelor Fericite. Cum sclipiseră cei o mie de papagali în lumina serii, cum se oglindiseră cozile lor albastre în golful verde! Cârâitul lor și țipătul însutit al uriașelor maimuțe îl salutase ca un tunet, pe el, pe Klingsor, când își proclamase statul. Pe bălaiul kakadu îl însărcinase cu constituirea unui cabinet, iar cu ursuza pasăre rinocer băuse vin de palmier din pahare grele de cocos. Oh, luna de atunci, luna nopților fericite, luna de deasupra colibei lacustre din stuf! Ea se numea Kül Kalüa, prințesa creolă, sfioasă, subțire și mlădioasă; pășea printre bananieri, strălucind ca mierea sub acoperișul suculent al uriașelor frunze, ochi de căprioară pe fața blândă, licărire felină în spatele puternic, mlădios, salt felin în gleznele ascuțite, și în piciorul puternic. Kül Kalüa, copilă, licărire primitivă și nevinovăție copilărească a sfântului sud est, o mie de nopți ai stat la pieptul lui Klingsor și fiecare a fost mai nouă, mai intimă, mai frumoasă decât toate celelalte. Oh, sărbătoare a duhului pământului, unde fecioarele Insulei Papagalilor dansează în fața zeului lor!
Deasupra insulei, a lui Robinson și Klingsor, a povestirii și ascultătorilor, se boltea cerul înstelat al nopții; gingaș se umfla muntele ca un stomac și un piept ce respiră ușor sub copaci și sub case, și sub picioarele oamenilor; în pas grăbit, dansa febril luna deasupra semicercului ceresc, urmată în dans nebun, tăcut, de stele. Șiraguri de stele se înșirau, fir stălucitor al funicularu lui spre paradis. Codrii străvechi se amurgeau matern, nămolul lumii preistorice mirosea a descompunere și zămislire, șarpele se târa, la fel crocodilul, nețărmurit curgea fluviul plăsmuirilor.
— Am să pictez totuși din nou, zise Klingsor, chiar mâine. Dar nu aceste case, oameni și copaci. Pictez crocodili și stele de mare, dragoni și șerpi de purpură, și totul în devenire, totul în schimbare, plin de dorul de a deveni om, plin de dorul de a deveni stea, plin de naștere, plin de descompunere, plin de Dumnezeu și de moarte.
Printre cuvintele sale șoptite și prin ora răscolită, îmbătată, se auzea profund și clar vocea Ersiliei, cânta încet cântecul despre bel mazzo di fiori, pace izvora din cântecul ei; Klingsor îl auzi ca de pe o insulă îndepărtată plutind pe marea timpului și a singurătății. Își întoarse cana goală de vin, nu și mai turnă. Asculta. Un copil cânta. O mamă cânta. Era oare un individ rătăcit și infam, scăldat în noroiul lumii, un vagabond și un ticălos sau era doar un copil prostuț?
— Ersilia, zise el cu respect, tu ești steaua noastră cea bună.
Prin pădurea întunecoasă, abruptă, agățându se de crengi și rădăcini, o luară pe deal în sus, căutând drumul spre casă. Ajunseră la luminoasa lizieră a pădurii; străbătură câmpul, drumul îngust prin lanul de porumb respira noapte și întoarcere acasă, luna sclipea în frunza oglindindă a porumbului, rânduri piezișe de viță de vie treceau repede. Acum Klingsor cânta încet, cu glasul puțin răgușit, cânta încet și mult, în germană și malaieză, cu cuvinte și fără cuvinte. Din cântecul murmurat se revărsa preaplinul zăgăzuit, asemenea luminii adunate peste zi într un zid brun.
Aici își luă unul rămas bun de la prieteni, acolo altul, dispăru în umbra frunzelor de vie pe micuța cărare. Fiecare pleca, fiecare era pentru el, căuta întoarcerea acasă, era singur sub cer. O femeie îl sărută pe Klingsor de noapte bună, ca o arsură se lipi gura ei de a lui. Plecau, se topeau, toți. Când Klingsor urcă singur scările spre locuința sa, cânta în continuare. Îl cânta și îl lăuda pe Dumnezeu și pe el însuși, îl lăuda pe Li Tai Pe și lăuda vinul bun de Pampambio. Ca un idol se odihnea pe norii consimțirii.
— Pe dinăuntru, cânta el, sunt ca o bilă de aur, ca bolta unui dom, cel ce a intrat îngenunchează, se roagă, aurul radiază din perete, pe imaginea veche sângerează Mântuitorul, sângerează inima Mariei. Și noi sângerăm, noi ceilalți, noi rătăciții, noi stele și comete, șapte și paisprezece săbii trec prin fericitul nostru piept. Te iubesc, blondă și brună femeie, îi iubesc pe toți, și pe filistini; sunteți niște amărâți ca și mine, sunteți niște sărmani copii și semizei nereușiți ca bietul Klingsor. Fii salutată, iubită viață! Fii salutată, iubită moarte!



KLINGSOR CÃTRE EDITH

Iubită stea pe cerul de vară!
Cât de bine și adevărat mi ai scris, și cât de dureros mă cheamă dragostea ta, ca un veșnic cântec, ca un veșnic chin. Dar ești totuși pe drumul cel bun dacă îmi mărturisești, dacă îți mărturisești fiecare senzație a inimii. Dar să nu consideri nici o senzație mică, nici una neînsemnată! Bună, foarte bună este fiecare, și ura, și invidia, și gelozia, și cruzimea. Din nimic altceva nu trăim decât din săracele, frumoasele, minunatele noastre sentimente și fiecare sentiment pe care l nedreptățim este o stea pe care o stingem.
Dacă o iubesc pe Gina, nu știu. Mă îndoiesc mult. N aș face nici un sacrificiu pentru ea. Nu știu dacă pot iubi. Pot dori și mă pot căuta în alți oameni, pot asculta ecoul, pot cere o oglindă, pot căuta plăcerea, și toate acestea pot arăta ca dragostea.
Noi rătăcim amândoi, tu și eu, în același labirint, în labirintul sentimentelor noastre, prea puțin împlinite în această lume rea, iar fiecare, în felul său, se răzbună pe lumea asta urâtă. Dar vrem fiecare ca visele celuilalt să trăiască pentru că știm cât de roșu și de dulce e vinul viselor.
Clarviziune în ce privește sentimentele lor, în ce privește „raza de acțiune" și urmările acțiunilor lor au numai oamenii buni, care cred în viață și nu fac nici un pas pe care să nu l poată consimți și mâine și poimâine. Eu nu am norocul să mă număr printre ei, și simt și acționez asemeni celui care nu crede în mâine și privește fiecare zi ca pe ultima.
Dragă și zveltă doamnă, încerc fără succes să mi exprim gândurile. Gândurile exprimate sunt întotdeauna atât de moarte! Să le lăsăm să trăiască! Simt profund și plin de recunoștință cum mă înțelegi, cum ceva din tine îmi este înrudit. Cum arată aceasta în cartea vieții, dacă sentimentele noastre sunt iubire, desfătare, recunoștință, milă, dacă sunt materne sau copilărești, nu știu. Uneori, văd fiecare femeie cu ochii unui bătrân desfrânat, alteori, cu ochii unui băiețel. Uneori mă ademenește cea mai timidă femeie, alteori, dimpotrivă, cea mai îndrăzneață. Totul e frumos, tot ce am voie să iubesc e frumos, e sfânt, e nesfârșit de bun. De ce, cât timp, cu ce intensitate, nu se poate măsura. Nu te iubesc doar pe tine, asta știi, nu o iubesc doar pe Gina,
mâine și poimâine voi vedea alte imagini, voi picta alte imagini. Dar nu voi regreta nici o dragoste pe care am simțit o, nici o înțelepciune sau prostie pe care am comis o din cauza ei. Pe tine te iubesc poate, fiindcă mi te asemeni. Pe altele le iubesc pentru că sunt atât de diferite de mine.
E târziu în noapte, luna se află deasupra lui Monte Salute. Cum râde viața, cum râde moartea!
Aruncă scrisoarea asta prostească în foc și aruncă l în foc și pe
al tău Klingsor.



MUZICA DECLINULUI

Ultima zi de iulie venise, luna preferată a lui Klingsor; marea sărbătoare a lui Li Tai Pe se ofilise, nu se mai întorcea, floarea soarelui, în grădină, oferea auriul ei cerului albastru. Împreună cu fidelul Thu Fu, Klingsor colindă în aceste zile o regiune pe care o iubea: suburbii arse de soare, străzi prăfuite sub bolți înalte, colibe vopsite în roșu și oranj pe țărmul nisipos, camioane și cheiuri de încărcare pentru vapoare, lungi ziduri violete, lume săracă și colorată. În seara acestei zile el stătea la marginea unei suburbii în praf și picta corturile și căruțele colorate ale unui carusel; la marginea străzii, pe pajiștea goală, pârjolită, stătea ghemuit, absorbit de culorile aprinse ale corturilor. Se agăța puternic de liliachiul spălăcit al unei borduri de cort, de amestecul vesel, în verde și roșu, al căruțelor cu coviltir, de schelele vopsite în alb și albastru. Înverșunat, scormonea în cadmiu, dezlănțuit în dulce răcorosul cobalt, trase dungile scurse de lac de pe cerul galben și verde. Încă o oră, oh, chiar mai puțin și gata, vine noaptea și mâine începe deja august, luna arzătoare, de febră, care aduce atâta frică de moarte și neliniște în paharele sale fierbinți. Coasa era de acum ascuțită, zilele se micșorau, moartea râdea ascunsă în frunzișul maroniu. Hai, cadmiule, sună limpede și cântă! Fălește te, arzător lac roșu! Râzi strident, galben de lămâie! Vino ncoace, albastru adânc al depărtării! Aproape de inima mea, voi copaci verzi și estompați! Cât de obosiți sunteți, cum lăsați să cadă crengi supuse, pioase! Eu vă sorb, minunate apariții! Vă dau iluzia duratei și nemuririi, eu, cel mai efemer, mai necredincios, mai trist, care suferă mai mult decât voi toți de frica de moarte. Iulie a ars, august va arde repede, deodată, din frunzișul galben al dimineții înrourate ne va înfiora marea fantomă. Pe negândite, noiembrie va mătura peste pădure, pe negândite, marea fantomă are să râdă, are să ne înghețe inima; deodată carnea noastră dragă și rozie se va desprinde de pe oase, în pustiu va urla șacalul, vulturii negri vor îngâna răgușit blestematul lor cântec. O foaie blestemată a marelui oraș va reproduce imaginea mea și dedesubt va scrie: „Excelent pictor expresionist, mare colorist, a murit pe șaisprezece ale acestei luni".
Plin de ură, trase o dâră de albastru de Prusia printre verzile căruțe țigănești. Plin de îndârjire, accentuă dunga de crom peste margini. Plin de amărăciune adâncă, puse cinabru într o pată palidă, distruse albul ce parcă cerșea, luptă sângerând pentru dăinuire, strigă verde deschis și galben napolitan, spre Dumnezeul neînduplecat. Suspinând, aruncă mai mult albastru în verdele fad al prafului, rugător, aprinse lumini mai arzătoare pe cerul de seară. Mica paletă plină de culori pure, neamestecate, cu intensa ei luminozitate, era consolarea sa, turnul său, arsenalul său, cartea sa de rugăciune, tunul din care trăgea după moartea cea rea. Purpuriul era negarea morții, cinabrul era batjocorirea putreziciunii. Arsenalul său era bun, mica lui trupă vitează se înfățișa strălucind, împușcăturile rapide ale tunului său răsunau impresionant. Dar ce folos, toată canonada era zadarnică, deși dădea atât de bine, însemna fericire și consolare, era încă viață, era încă triumf.
Thu Fu plecase să viziteze un prieten, care locuia în cetatea lui vrăjită, acolo, între fabrică și rampa de încărcare. Acum venise și l aduse cu el pe astrologul armean.
Klingsor, cu tabloul odată isprăvit, respiră adânc când văzu lângă el cele două chipuri, părul blond, blajin al lui Thu Fu, barba neagră și gura zâmbitoare, cu dinți albi, a magicianului. Și cu ei veni și umbra cea lungă, cea întunecată, cu ochii vârâți în orbite. Fii bine venită și tu, umbră, băiete dragă.
— Știi ce zi e azi? îl întrebă Klingsor pe prietenul lui.
— Cea din urmă zi din iulie, știu.
— Am făcut azi un horoscop, zise armeanul, și am văzut că această seară îmi va aduce ceva. Saturn se înfățișează sinistru,
Marte e nebun. Jupiter domină. Li Tai Pe, nu sunteți un copil al lui iulie?
— Sunt născut pe doi iulie.
— Mi am închipuit eu. Stelele dumneavoastră se prezintă confuz, prietene, doar dumneavoastră înșivă le puteți tălmăci. Rodnicia vă înconjoară ca un nor care stă să plesnească. Ciudat se înfățișează stelele dumneavoastră, Klingsor, cred că simțiți.
Li își adună sculele. Stinsă era lumea pe care o pictase, stins era cerul galben și verde, înecat steagul albastru deschis, ucis și ofilit frumosul galben. El însuși era înfometat și însetat, gâtlejul îi atârna plin de praf.
— Prieteni, zise el din inimă, să rămânem în seara aceasta împreună. Nu vom mai fi laolaltă, noi, toți patru, nu citesc asta din stele, dar îmi stă scris în inimă. Luna mea de iulie a trecut, ultimele ei ore scânteiază întunecat, în adâncuri cheamă marea mamă. Niciodată nu a fost lumea așa de frumoasă, niciodată nu a fost vreo pictură de a mea așa de frumoasă, fulgerul zvâcnește, se cântă muzica declinului. Să cântăm și noi pe această muzică, dulce, fricoasă, să rămânem aici împreună, să bem vin și să mâncăm pâine.
Lângă carusel, al cărui cort fusese tocmai acoperit și pregătit pentru seară, erau niște mese sub copaci; o slujnică șchioapă mergea de colo colo, un mic han se zărea în umbră. Poposiră aici și se așezară la masa de scânduri, li se aduse pâine și vin în cupe de lut, printre copaci sclipeau lumini, dincolo începu să răsune orga caruselului, care își revărsa muzica sacadată, stridentă în aerul serii.
— Trei sute de pahare vreau să golesc azi, strigă Li Tai Pe și ciocni cu umbra sa. Te salut, umbră, neclintit soldat de plumb! Vă salut, prieteni! Vă salut, lumini electrice, arcuri de lumină și paiete sclipitoare ale caruselului! Oh, de ar fi aici Louis, pasărea fugară! Poate că ne a luat o înainte în cer. Sau poate că vine mâine iar, bătrânul șacal, și nu ne mai găsește și râde și plantează catarge de steaguri și arcuri de lumină pe mormântul nostru.
Tăcut, magicianul merse și aduse vin nou, dinții albi îi zâmbeau în gura roșie.
— Melancolia, zise el aruncând o privire spre Klingsor, este un lucru pe care n ar trebui să l duci cu tine. E atât de ușor – e lucru de o oră, o oră scurtă, intensă, cu dinții strânși, apoi ai terminat cu melancolia pentru totdeauna.
Klingsor se uită atent la gura sa, la dinții de un alb clar care, odată, într o oră licărindă, sugrumaseră și mușcaseră de moarte melancolia. Ar fi și el în stare să facă ceea ce făcuse cititorul în stele? Oh, scurtă, dulce privire în grădini îndepărtate: Viață fără frică, viață fără melancolie! Știa că, pentru el, aceste grădini sunt de neatins. Știa, lui îi era altceva scris, pe el altfel îl privea Saturn, alte melodii voia să cânte Dumnezeu pe coardele sale.
— Fiecare are stelele sale, zise Klingsor încet, fiecare are credința sa. Eu cred doar într un lucru, în declin. Mergem cu carul deasupra unei prăpăstii, iar caii s au speriat. Ne aflăm în declin, noi toți, trebuie să murim, trebuie să ne naștem din nou, marea cotitură a venit pentru noi. Peste tot e la fel: războiul cel mare, marea schimbare în artă, marea prăbușire a statelor Occidentului. La noi în bătrâna Europă a murit tot ce era bun și ne aparținea; frumoasa noastră rațiune a devenit nebunie, banii noștri sunt hârtie, mașinile noastre nu mai pot decât să împuște și să explodeze, arta noastră e sinucidere. Ne ducem, prieteni, așa ne e scris, acordul Tsing Tse este dat.
Armeanul turnă vin.
— Cum vreți, zise el. Se poate spune da și se poate spune nu, ca într un joc de copii. Declinul este ceva ce nu există. Ca să existe declin sau înălțare, ar trebui să existe jos și sus. Jos și sus însă nu există, acestea trăiesc doar în creierul omului, în țara amăgirilor. Toate contrastele sunt amăgiri: alb și negru e amăgire, moarte și viață e amăgire, bine și rău este amăgire. Este lucru de o oră, o oră fierbinte, cu dinții strânși, și apoi ai învins imperiul amăgirilor.
Klingsor ascultă această voce bună.
— Eu vorbesc de noi, răspunse el, vorbesc de Europa, de bătrâna noastră Europă, care timp de două mii de ani s a crezut creierul lumii. Decade. Crezi că nu te cunosc, magicianule? Ești un trimis al Estului, un sol pentru mine, poate un spion, poate
un căpitan deghizat. Tu ești aici, pentru că aici începe sfârșitul, pentru că aici adulmeci declinul. Dar noi decădem cu plăcere, murim cu plăcere, noi nu ne apărăm.
— Poți de asemenea spune: noi renaștem cu plăcere, râse asiaticul. Þie ți se pare declin, mie poate mi se pare naștere. Ambele sunt amăgiri. Omul care crede în pământ ca în nemișcatul disc de sub cer, acela vede declinul, acela crede în declin și în înălțare – și toți, aproape toți oamenii cred în nemișcatul disc! Stelele înseși nu cunosc sus sau jos.
— N au apus până și stelele? strigă Thu Fu.
— Doar pentru noi, pentru ochii noștri.
El umplu cănile, mereu le umplea, mereu era serviabil și zâmbea. Se depărtă cu ulciorul gol pentru a aduce din nou vin. Acordurile caruselului răsunau puternic.
— Să mergem dincolo, e atât de frumos, zise Thu Fu și merseră, se opriră în fața barierei pictate, priviră caruselul învârtindu se furios și strălucirea orbitoare a paietelor și oglinzilor, o sută de copii cu ochi lacomi privind splendoarea. Pentru o clipă, Klingsor râse simțind adânc caracterul primar și negroid al acestei mașini care se învârtea întruna, al acestei muzici mecanice, al acestor culori și imagini stridente, sălbatice, al acestor oglinzi și coloane împodobite prostesc; totul avea trăsături de vraci și de șaman, de vrajă și de străvechi capcane de șobolani, și întreaga strălucire pustie nu era în fond nimic altceva decât licărirea ademenitoare a lamelei de tablă, cu care pescarul înșală peștișorul ca să l tragă la mal.
Toți copiii trebuiau să urce în carusel. Thu Fu le dădu bani tuturor, umbra îi invită pe toți. Copiii stăteau ca un ciorchine în jurul celui care dăruia, se agățau, implorau, mulțumeau. Unei fete frumoase, blondă, de doisprezece ani îi dădură bani cu toții, ea se plimbă cu caruselul de fiecare dată. În strălucirea luminilor flutura grațios fusta scurtă în jurul picioarelor ei frumoase, băiețești. Un băiat plângea. Alți băieți se încăieraseră. Pocnete de timpane umpleau acordurile orgii, turnau foc în ritm și opium în vin. Cei patru zăboviră mult în această învălmășeală.
Se așezară apoi din nou sub copac; armeanul turnă iar vin în căni, zgândărind declinul. Zâmbea senin.
— Trei sute de pahare să golim azi, cânta Klingsor, căpățâna sa avea o culoare galbenă, iar râsul îi răsuna puternic; melancolia îngenunchea, ca un uriaș, inima lui înfiorată. Ciocni, preamări declinul, dorința de moarte, acordul Tsing Tse. Vuind răsunau acordurile caruselului. Dar înlăuntru, în inimă, era frică, inima nu voia să moară, inima ura moartea.
Deodată, răsună o a doua muzică, furios, în noapte, strident, arzător, venind dinspre casă. La parter, lângă șemineu, a cărui cornișă era plină de sticle cu vin, frumos ordonate, izbucni brusc un pian mecanic. O mitralieră sălbatică, batjocoritoare, grăbită. Durerea urla din sunetele dezacordate, ritmul zdrobea cu valțul de aburi disonanțele suspinânde. Era lume, lumină, larmă, băieții dansau, la fel și fetele, și servitoarea șchioapă, și Thu Fu. El dansase cu fetița blondă, Klingsor privea, rochița ei ușoară de vară flutura grațios în jurul picioarelor frumoase, subțiri, fața lui Thu Fu zâmbea prietenos, plină de iubire. În colțul șemineului ședeau ceilalți, veniți din grădină, aproape de muzică, în mijlocul zgomotului. Klingsor vedea sunete, auzea culori. Magicianul luă sticla de pe șemineu, o desfăcu, turnă. Zâmbetul îi lumina chipul măsliniu și înțelept. Muzica bubuia îngrozitor în sala joasă. În rândul vechilor sticle de pe șemineu armeanul deschise încet o breșă, precum un jefuitor de temple furând de pe altar potir după potir.
— Ești un mare artist, îi șopti cititorul în stele lui Klingsor în timp ce îi umplea cana. Ești unul dintre cei mai mari artiști ai acestor timpuri. Ai dreptul să te numești Li Tai Pe. Dar ești, Li Tai, ești un biet om hăituit, îndurerat și înfricoșat. Ai dat tonul muzicii declinului, șezi cântând în casa ți arzândă, pe care tu însuți ai aprins o, și nu te simți bine așa, Li Tai Pe, chiar dacă golești în fiecare zi trei sute de pahare și ciocnești cu luna. Nu te simți bine așa, te simți foarte rău, cântăreț al declinului, nu vrei să te oprești? Nu vrei să trăiești? Nu vrei să dăinuiești mai departe?
Klingsor bău și șopti cu vocea sa un pic răgușită:
— Se poate întoarce destinul? Există libertatea voinței? Poți tu, cititor în stele, să mi dirijezi altfel stelele?
— Nu le pot dirija, ci doar tălmăci. Doar tu singur te poți dirija. Există libertatea voinței: se cheamă magie.
— De ce să practic magia, când pot practica arta? Nu e și arta la fel de bună?
— Totul e bun. Nimic nu e bun. Magia înlătură amăgirile. Magia înlătură chiar și cea mai cumplită amăgire, pe care o numim timp.
— N o face și arta?
— Încearcă. Iulie al tău, pe care l ai pictat, pe care l ai în mapă, ți e de ajuns? Ai oprit astfel timpul? Nu ți mai e frică de toamnă, de iarnă?
Klingsor oftă și tăcu, bău, îi umplu magicianului cana. Pianul mecanic răsuna dement, dezlănțuit, printre dansatori plutea angelic chipul lui Thu Fu. Iulie se sfârșise.
Klingsor se juca cu sticlele goale de pe masă, le așeză în cerc.
— Acestea sunt tunurile noastre, strigă el, cu aceste tunuri împușcăm timpul, moartea, mizeria. Și cu culori am tras după moarte, cu verdele focos, cu cinabrul tunător, cu dulcele lac de geraniu. De multe ori am nimerit o în țeastă, alb și albastru i am tras în ochi. De multe ori am pus o pe fugă. Și am s o mai întâlnesc, o să înving, o s o pălesc. Ia uitați vă la armean, iar deschide o sticlă veche, iar soarele verii ne năvălește în sânge. Și armeanul ne ajută să tragem în moarte. Nici armeanul nu cunoaște altă armă contra morții.
Magicianul rupse pâine și mâncă.
— Împotriva morții nu am nevoie de armă, deoarece nu există moarte. Dar există altceva: frica de moarte. Aceasta poate fi vindecată, împotriva ei există o armă. E lucru de o oră, să învingi frica. Dar Li Tai Pe nu vrea. Li iubește moartea, își iubește frica de moarte, melancolia, mizeria, doar frica l a învățat toate acestea, tot ce știe și pentru care îl iubim.
Ciocni batjocoritor, dinții îi sclipiră, fața îi deveni din ce în ce mai senină, durerea îi părea străină. Nimeni nu răspundea. Klingsor trase cu tunul de vin contra morții. Mare stătea moartea în fața ușii deschise a sălii, îndesată cu oameni, vin și muzică și dans. Mare stătea moartea în fața ușilor, scutura ușor salcâmul cel negru, întunecată stătea în grădină la pândă. Totul afară era moarte, plin de moarte, doar aici, în zgomotoasa sală îngustă, se mai lupta, se mai lupta încă îndârjit și vitejește contra negrului asediator, care rânjea, atât de aproape, prin fereastră.
Magicianul privi batjocoritor peste masă, umplu cu dispreț cănile. Multe căni spărsese Klingsor deja, și îi adusese altele noi. Și armeanul băuse mult, dar se ținea drept ca și Klingsor.
— Să bem Li, șopti el ironic. Tu iubești moartea. Nu spuneai așa, sau m am înșelat – sau m ai înșelat și te ai înșelat și pe tine până la urmă? Să bem, Li, să ne stingem!
Furia îl străbătu pe Klingsor. Se ridică, drept și înalt, bătrânul șoim cu capul ascuțit, scuipă în vin, izbi cana plină de pământ. Până departe stropi vinul roșu în sală, prietenii se făcură albi, oamenii străini râdeau.
Tăcând, magicianul luă zâmbind o altă cană, o umplu zâmbind, i o oferi zâmbind lui Li Tai. Atunci Li zâmbi, zâmbi și el. Pe fața lui contorsionată zâmbetul apăru ca lumina lunii.
— Copii, strigă el, lăsați l pe străin să vorbească! Știe multe, bătrâna vulpe, vine dintr o vizuină adâncă, ascunsă. Știe multe, dar nu ne înțelege pe noi. E prea bătrân, pentru a înțelege copiii. E prea înțelept, pentru a înțelege nebunii. Noi, noi muritorii știm mai multe despre moarte decât el. Noi suntem oameni, nu stele. Priviți mi mâna, care ține o ulcică albastră cu vin! Ea poate multe, această mână, această mână măslinie. A pictat cu multe pensule, a scos atâtea bucăți de lume din întuneric și le a pus în fața ochilor omenești. Această mână măslinie a mângâiat multe femei sub bărbie și a sedus multe fete, mult a fost sărutată, lacrimi au căzut pe ea. Thu Fu i a închinat o poezie. Această iubită mână, prieteni, va fi curând plină de pământ și de viermi, nici unul din voi n are s o mai atingă. Ei bine, tocmai de aceea îmi iubesc mâna, îmi iubesc ochii, îmi iubesc pântecul alb delicat, le iubesc cu regret și batjocură și cu mare gingășie, căci toate se vor ofili cât de curând și vor putrezi. Umbră, tu, prieten întunecat, vechi soldat de plumb pe mormântul lui Andersen, și ție ți merge la fel, băiete dragă! Ciocniți cu mine, să trăiască dragele noastre mațe și mădulare!
Ciocniră, umbra zâmbea întunecat din găvanele adânci ale ochilor – dar, dintr o dată, trecu ceva prin sală, ca un vânt, ca un spirit. Amuțise, pe neașteptate, muzica, parcă stinsă; dispărură dansatorii, înghițiți de noapte, iar jumătate din lumini pieiră. Klingsor privi ușile negre. Afară era moartea. O vedea. O mirosea. Ca picăturile de ploaie în praful străzii, așa mirosea moartea.
Atunci Li împinse cana de lângă el, îndepărtă scaunul și ieși încet din sală, în grădina întunecată și mai departe, în întuneric, cu fulgerele deasupra capului, singur. Grea îi zăcea inima în piept, ca o piatră de mormânt.



SEARA DE AUGUST

La căderea serii, Klingsor sosi foarte obosit – pictase toată după amiaza în soare și vânt în apropiere de Manuzzo și Veglia –, în pădurea de deasupra Vegliei, într un canvetto mic și adormit. Izbuti să cheme o bătrână hangiță, care îi aduse o cană de lut plină cu vin. Klingsor se așeză pe un butuc de nuc în fața ușii și și despachetă rucsacul în care mai găsi o bucată de brânză și câteva prune pe care le mâncă de cină. Bătrâna stătu cu el, albă, încovoiată și știrbă, și îi povesti, mișcându și gâtul plin de riduri, rotindu și ochii bătrâni și încețoșați, despre viața cătunului și a familiei ei, despre război, despre scumpire și despre starea holdelor, despre vin și lapte și despre cât costă toate acestea, despre nepoți morți și despre fii emigrați. Toate perioadele vieții și constelațiile acestei mărunte vieți țărănești se înfățișau clar și prietenos, în frumusețea lor aspră și sărăcăcioasă, pline de bucurie și grijă, pline de frică și viață. Klingsor mânca, bea, se odihnea, asculta, întreba despre copii și vite, despre pastori și episcopi, lăuda cu prietenie vinul sărăcăcios, îi întinse bătrânei ultima prună, îi dădu mâna, urându i noapte bună și urcă încet, sprijinindu se în baston și îngreunat de sac, prin pădurea luminoasă, în susul muntelui, spre adăpostul de noapte.
Era ora târzie, de aur, a zilei. Lumina încă licărea peste tot, dar luna prindea deja strălucire, și primii lilieci înotau în aerul verde, licărind. O margine a pădurii se vedea domoală în ultimele raze de lumină; trunchiuri luminoase de castani ce străjuiau umbra neagră. O cabană galbenă radia încet lumina acumulată peste zi, strălucind fin ca un topaz galben. Trandafiriu și violet lunecau micile cărări prin câmpii, vii și pădure. Ici și colo se ițea deja câte o ramură galbenă de salcâm, cerul spre apus strălucea auriu și verde deasupra munților albastru catifelați.
Oh, acum să mai poată lucra, în ultimul sfert de oră vrăjit al zilei coapte de vară, care nu se mai întoarce niciodată! Ce nespus de frumos era totul acum, cât de liniștit, de bun și de generos, cât de plin de Dumnezeu!
Klingsor se așeză în iarba răcoroasă, căută mecanic creionul și lăsă zâmbind mâna să i cadă. Era mort de oboseală. Degetele sale pipăiau iarba uscată, pământul uscat, afânat. Încă puțin, și jocul acesta drag, tulburător, se va sfârși! Încă puțin și mâna și gura și ochii aceștia vor fi plini de țărână! Thu Fu îi trimisese zilele acestea o poezie, pe care și o aminti și o spuse încet:

Din copacul vieții mi cade
frunză după frunză.
Oh, lume beată de culori,
Cum mă saturi,
Cum mă saturi și mă obosești,
Cum mă mbeți!
Ce azi sclipește încă
se stinge în curând.
Curând răsuna va vântul
Peste brunul meu mormânt,
Deasupra pruncului
S apleacă mama.
Ochii ei vreau să i revăd,
Privirea ei e steaua mea,
Restul poate să dispară,
Totul moare, totul moare cu plăcere.
Doar eterna mamă rămâne,
De la care am venit,
Degetul ei jucăuș înscrie
În văzduh ale noastre nume.

Era bine așa. Câte vieți mai avea Klingsor din cele zece ale sale? Trei? Două? Oricum, mai era încă mai mult de una, mai mult decât o viață cuminte, obișnuită și burgheză. Și multe făcuse el, multe văzuse, multă hârtie și pânză pictase, în multe inimi stârnise ura și iubirea, adusese multă supărare în artă și viață și vânt proaspăt în lume. Multe femei iubise, multe tradiții și sanctuare distrusese, multe lucruri noi îndrăznise. Multe pahare pline golise, multe zile și nopți înstelate inspirase, mulți sori îl arseseră, în multe ape se scăldase. Acum era aici, în Italia sau India sau China, vântul de vară izbea capricios în coroanele castanilor, lumea era bună și desăvârșită. Îi era totuna dacă mai picta o sută de imagini sau zece, dacă mai trăia douăzeci de veri sau numai una. Era obosit, obosit. Totul moare, totul moare cu plăcere. Bunul Thu Fu!
Era timpul să plece acasă. Se va clătina în cameră întâmpinat de vântul care pătrunde prin ușa balconului. Va aprinde lumina și își va desface schițele. Interiorul pădurii cu mult galben de crom și verde de China era poate bun, are să iasă odată o pictură. Deci, să i dăm drumul, e timpul!
Rămase totuși locului. Vântul i se juca în păr, îi umfla jacheta de pânză pătată, zâmbet și durere pulsau în inima înserată. Blând și moale sufla vântul, blânzi și fără zgomot zburau amețiți liliecii în cerul șters. Totul moare, totul moare cu plăcere. Doar eterna mamă rămâne.
Putea dormi și aici, cel puțin o oră, era cald. Își puse capul pe raniță și privi cerul. Ce frumoasă e lumea, cum mă satură și mă obosește!
Se auziră venind pași în josul muntelui, puternici, pe tălpi de lemn. Printre ferigi și grozame apăru o siluetă, o femeie, culorile hainelor ei deja nu se mai distingeau. Se apropie cu pas sănătos, ritmic. Klingsor se ridică și strigă bună seara. Femeia se sperie puțin și se opri o clipă. El o privi în față. O cunoștea, dar nu știa de unde. Era drăguță și oacheșă. Dinții frumoși, puternici, îi străluceau.
— Aici! strigă el și îi întinse mâna. Simțea că îl leagă ceva de această femeie, vreo amintire neînsemnată. Ne cunoaștem cumva?
— Madonna! Sunteți pictorul din Castagnetta! M ați recunoscut?
Da, acum știa. Era o țărancă din valea Tavernei, la ea acasă pictase odată, în trecutul atât de adânc umbrit și confuz al acestei veri, câteva ore, scosese apă din fântâna ei, ațipise un ceas în umbra smochinului, iar la urmă băuse un pahar cu vin și primise de la ea un sărut.
— Nu v ați mai întors, se plânse ea. Doar mi ați promis.
Îndrăzneală și provocare răsunau în vocea ei adâncă. Klingsor se trezi la viață.
— Ecco, cu atât mai bine, că ai venit la mine! Ce noroc am! Tocmai acum când eram așa singur și trist!
— Trist? Nu mă duceți de nas, domnule, sunteți un șugubăț, nu cred nici un cuvânt de al dumneavoastră. Iaca, eu trebuie să merg mai departe.
— Oh, atunci te însoțesc.
— Nu e în drumul dumneavoastră și nici nu e nevoie. Ce mi se poate întâmpla?
— Þie nimic, dar mie, da. Cât de ușor ar putea să vină unul și să ți placă și să meargă cu tine și să ți sărute gura dulce, gâtul și pieptul tău frumos, altul decât mine. Nu, nu se poate.
Își trecu mâna în jurul gâtului ei și nu i mai dădu drumul.
— Stea, micuța mea! Comoară! Mica mea prună dulce! Mușcă mă, altfel te mănânc.
O sărută, ea se trase râzând înapoi, cedă gurii puternice, deschise, printre împotriviri și contraziceri, îi înapoie sărutul, dădu din cap, râse, încercă să se elibereze. O ținea strâns, gura lui pe a ei, mâna lui pe pieptul ei, adulmecând părul femeii, care mirosea ca vara, a fân, a grozamă, a ferigă și mure. Respirând adânc o clipă, dădu capul pe spate și văzu pe cer licărind prima stea, mică, albă. Femeia tăcu, fața îi deveni serioasă, suspină, își puse mâna pe a lui și o apăsă și mai tare pe pieptul ei. El se aplecă delicat, o luă de după îndoitura genunchilor, care nu se împotriviră, și o culcă în iarbă.
— Mă iubești? întrebă ea ca o fetiță. Povera me!
Băură paharul, vântul sufla în părul ei și i tăia respirația.
Înainte să și ia rămas bun, el căută în raniță, în buzunarele hainei, să vadă dacă n are nimic să i dăruiască. Găsi o mică tabacheră de argint, încă pe jumătate plină cu tutun, o goli și i o dărui.
— Nu, nu e nici un cadou, cu siguranță! promise el. Doar o amintire, ca să nu mă uiți.
— Nu te uit, zise ea. Și Te mai întorci?
El deveni trist. O sărută ușor pe ambii ochi.
— Mă mai întorc, zise el.
Mai ascultă un timp, stând nemișcat, pașii ei pe tălpile de lemn răsunând în josul muntelui, peste câmpie, prin pădure, pe pământ, pe stâncă, pe frunze, pe rădăcini. Acum plecase. Neagră era pădurea noaptea, vântul sufla cald peste pământul stins. Ceva, poate o ciupercă, poate o ferigă veștejită, mirosea ascuțit și amar a toamnă.
Klingsor nu se putea hotărî să se îndrepte spre acasă. De ce să urce muntele, de ce să se întoarcă în cameră la toate picturile sale? Se întinse în iarbă și privi stelele, adormi în sfârșit și dormi până îl trezi în noapte un urlet de animal sau o adiere de vânt și rouă răcoroasă. Urcă apoi la Castagnetta, și găsi casa, ușa, camera, pline de scrisori și flori. Fuseseră prietenii în vizită.
Oricât era de obosit, își despachetă lucrurile în miezul nopții, după vechiul obicei, își contemplă la lumina lămpii schițele de peste zi. Interiorul pădurii era frumos. În umbra străpunsă de lumină, buruienile și pietrele străluceau rece și ademenitor ca nestematele. Era bine că lucrase doar cu galben de crom, oranj și albastru și că lăsase deoparte verdele de cinabru. Privi îndelung foaia.
Dar la ce? La ce bun, toate foile pline de culoare? La ce bun, toată osteneala, toată sudoarea, toată pofta nebună de creație? Există oare izbăvire? Există oare liniște? Există oare pace?
Aproape epuizat, pe jumătate dezbrăcat, se lăsă pe pat, stinse lumina, încercă să adoarmă și îngână încet versurile lui Thu Fu:

Curând răsuna va vântul
peste brunul meu mormânt.



KLINGSOR ÃŽI SCRIE LUI LOUIS CEL GROAZNIC

Caro Luigi! E mult de când nu ți am mai auzit vocea. Mai trăiești încă în lumină? Sau îți roade deja vulturul oasele?
Ai scormonit vreodată cu o andrea într un ceas de perete oprit? Eu am făcut o, o dată, și am simțit cum diavolul a trecut brusc prin mașinărie și am simțit cum timpul s a scurs, acele au luat o la goană, făcând înconjurul cadranului, învârtindu se nebunește cu un zgomot sinistru, prestissimo, până când totul s a întrerupt deodată, iar ceasul și a dat duhul. Exact așa este acum la noi: luna și soarele se fugăresc ca apucați pe bolta cerului, zilele gonesc, timpul se scurge ca prin gaura unui sac. Să sperăm că și sfârșitul va fi brusc și că această lume beată se va stinge, în loc să cadă din nou într un tempo burghez.
Peste zi sunt prea ocupat ca să pot gândi ceva (ce ciudat sună până la urmă, dacă zici cu glas tare o asemenea, așa numită propoziție, ca să pot gândi ceva)! Seara însă îmi lipsești deseori. Atunci zac de cele mai multe ori în pădure, într una din multele pivnițe și beau îndrăgitul vin roșu care, din păcate, de cele mai multe ori nu e bun, dar te ajută să ți duci viața și provoacă somnul. De câteva ori chiar am adormit la masă în grotto și am dovedit, spre hazul băștinașilor, că neurastenia mea nu e chiar atât de gravă. Uneori, sunt însoțit de prieteni și fete, și ne jucăm cu degetele în moliciunea formelor femeiești și se discută despre pălării, despre pantofi și despre artă. Câteodată, se întâmplă să atingem o temperatură plăcută, atunci strigăm și râdem toată noaptea, și oamenii se bucură să vadă că Klingsor e de al lor și e așa de vesel. Este aici o femeie foarte drăguță, care întreabă insistent de tine, de fiecare dată când o văd.
Arta pe care o practicăm amândoi, cum ar zice un profesor, se folosește încă prea mult de obiect (ar fi frumos de reprezentat ca un rebus). Continuăm să pictăm, deși cu o mână ceva mai liberă și destul de iritantă pentru burghez, obiectele realității: oameni, copaci, iarmaroace, căi ferate, peisaje. În acest fel ne supunem și unei alte convenții. Reale sunt pentru burghez lucrurile percepute și descrise asemănător de toți sau de cât mai mulți. Am de gând, imediat ce a trecut această vară, să pictez, cel puțin o vreme, doar fantezii, adică vise. Voi proceda, parțial, după gustul tău. Într un fel extraordinar de vesel și surprinzător, ceva ca în poveștile lui Collofino, vânătorul de iepuri de la domul din Köln. Chiar dacă simt și eu că s a subțiat pământul de sub mine și chiar dacă, de fapt, nu mai sunt atât de ahtiat după alt viitor și după alte fapte, aș dori să i mai trimit acestei lumi câteva rachete puternice să i stea în gât. Un negustor de picturi mi a scris de curând cu admirație, cum că retrăiesc o a doua tinerețe în lucrările mele cele mai noi. Ceva e adevărat aici. De pictat am început cu adevărat abia în acest an, mi se pare. Dar este mai puțin primăvară ce trăiesc eu acum și mai degrabă explozie. Surprinzător, cât de multă dinamită e în mine, dar dinamita nu prea arde cu flacără mică.
Dragă Louis, deseori m am bucurat în liniște că noi, doi bătrâni singuratici, suntem de fapt uimitor de nerușinați și mai degrabă ne dăm unul altuia cu paharele în cap decât să ne arătăm reciproc sentimentele. Așa să rămână, arici bătrân!
Am sărbătorit zilele acestea în acel grotto din Barengo cu pâine și vin. Cântecul nostru răsuna minunat în pădurea înaltă, la miez de noapte, ehei, vechile cântări romane! Ai nevoie de atât de puțin pentru a fi fericit când îmbătrânești și încep să ți înghețe picioarele: opt până la zece ore de muncă pe zi, un litru de vin de Piemont, un sfert de kilogram de pâine, o Virginia, vreo două prietene și, în orice caz, căldură și vreme bună. Astea le avem, soarele funcționează minunat, craniul îmi este ars ca al unei mumii.
Uneori, am senzația că viața și munca mea de abia încep, dar alteori mi se pare că am lucrat din greu optzeci de ani și că aș avea dreptul, în sfârșit, la liniște și odihnă. Fiecare ajunge până la urmă la un final, Louis, și eu, și tu. Dumnezeu știe ce ți scriu eu aici, se vede că nu prea mă simt bine. Ipohondria, mă dor tare ochii și câteodată mă urmărește amintirea unui tratat despre desprinderea retinei, pe care l am citit cu ani în urmă.
Când mă uit în jos prin ușa balconului meu, pe care îl știi, atunci îmi dau seama că trebuie să mai fim o vreme silitori. Lumea este nespus de frumoasă și de felurită, îmi răsună zi și noapte prin această ușă verde, înaltă și strigă și reclamă și mereu ies alergând afară și mi rup o bucată, o bucățică minusculă din ea. Þinutul verde de aici a devenit acum, datorită verii uscate, minunat și luminos și roșiatic, nu m aș fi gândit niciodată că voi mai folosi roșul englezesc și siena. Și mai am întreaga toamnă în fața, miriști, culesul viilor, recoltarea porumbului, păduri roșii. Voi participa la toate acestea încă o dată, zi de zi, și voi mai picta câteva sute de imagini. Apoi însă, așa simt, voi mai parcurge o dată drumul spre interior și, cum făceam când eram tânăr, voi picta din amintire și fantezie, voi face poezii și voi toarce vise. Și asta trebuie să fie.
Un mare pictor parizian, căruia un tânăr artist i a cerut sfaturi, i a zis: „Tinere, dacă dorești să devii pictor, atunci nu uita că în primul rând trebuie să mănânci bine. În al doilea rând, digestia este importantă, ai grijă să ieși în fiecare zi! Și în al treilea rând, să ai mereu o prietenă drăguță!" Da, s ar putea spune că aceste începuturi ale artei le am învățat, aici nu cred să am lipsuri. Dar anul ăsta este blestemat, nici măcar lucrurile simple nu mi mai ies. Mănânc puțin și prost, deseori zile întregi doar pâine, am din când în când probleme cu stomacul (este cel mai nefolositor lucru cu care poți avea de a face!). Și nu am o adevărată prietenă, ci am de a face cu patru, cinci femei, încât mă simt pe cât de flămând pe atât de obosit. Lipsește ceva în mecanismul ceasului, și de când am scormonit în el cu andreaua merge într adevăr din nou, dar repede ca Satana și huruie atât de nefamiliar! Ce simplă e viața când ești sănătos! Nu ai mai primit încă niciodată o scrisoare așa de lungă de la mine, poate doar atunci când ne am certat pe tema paletei. Voi înceta, e aproape ora cinci, frumoasa lumină începe.
Te salută al tău Klingsor

P.S. Îmi amintesc că ți plăcea o mică pictură de a mea, cea mai chinezească din câte am făcut, cu cabana, drumul roșu, cu copacii cu frunze dințate, în verde Veronese și cu îndepărtatul oraș de jucărie pe fundal. Nu ți o pot trimite acum, nici nu știu unde ești. Dar e a ta, asta aș vrea să ți zic în orice caz.


KLINGSOR ÎI TRIMITE PRIETENULUI SÃU THU FU O POEZIE (DIN ZILELE CÂND ÎȘI PICTA AUTOPORTRETUL)

Beat, stau noaptea în pădurea spulberată de vânt,
Toamna a ros crengile șuierânde.
Fără chef, coboară în pivniță hangiul
Paharul gol să mi l umple iarăși cu vin.

Mâine, chiar mâine palida moarte
Își va înfige cu sete coasa în roșia mi carne.
Știu, de mult stă la pândă
Fiorosul dușman.

Să mi bat joc de moarte, de aceea cânt jumătate din noapte.
Îmi gânguresc cântecul beat în pădurea obosită.
Să râd de amenințarea morții,
de aceea cânt, de aceea beau.

Multe am făcut și pătimit, rătăcitor pe lungul drum,
Acum stau seara, beau și aștept înfricoșat,
Până când secera o să mi despartă, zvâcnind,
Capul de inima înfiorată.



AUTOPORTRETUL

În primele zile ale lui septembrie, după multe săptămâni de arșiță neobișnuită, au fost câteva zile ploioase. Klingsor își picta în aceste zile, în sala cu ferestre înalte ale palazzo ului său din Castagnetta, autoportretul, care se află acum la Frankfurt.
Această pictură înfiorătoare și totuși fermecător de frumoasă, ultima lui operă desăvârșită, încheie lucrul din acea vară, încununând o perioadă de activitate nespus de aprinsă și trepidantă. Mulți au remarcat că oricine îl cunoștea pe Klingsor îl recunoștea imediat și fără ezitare în această pictură, deși nici un portret nu se îndepărtase vreodată atât de mult de orice asemănare naturalistă.
Ca toate operele târzii ale lui Klingsor, și acest autoportret poate fi privit din cele mai diferite unghiuri. Pentru unii, mai ales pentru cei care nu l cunoșteau pe pictor, tabloul este un concert de culori, un covor de nuanțe minunat potrivite, dând o impresie de noblețe și liniște, în ciuda policromiei sale. Mulți văd în el o ultimă încercare îndrăzneață, chiar disperată de a se elibera de obiectual, o figură pictată ca un peisaj, părul amintind de frunze și coajă de copac, găvanele ochilor precum scobituri în stâncă – ei spun că această pictură amintește de natură atât cât o creastă muntoasă amintește de un chip de om, atât cât o creangă de copac amintește de mâini și picioare, doar de departe, doar ca o pildă. Alții, dimpotrivă, văd în această operă numai obiectualul, chipul lui Klingsor, descompus și tălmăcit de el însuși cu o introspecție psihologică neînduplecată, o uriașă confesiune, neiertătoare, emoționantă, înspăimântătoare. Mai sunt apoi alții, și printre aceștia cei mai aprigi adversari ai săi, care văd în acest portret doar produsul și simbolul presupusei nebunii a lui Klingsor. Ei compară capul picturii cu originalul văzut în mod naturalist, cu niște fotografii, și găsesc în deformarea și exagerările formelor, trăsături negroide, degenerate, atavice, animalice. Unii critică și idolatrismul și fantasticul acestei picturi, văd în ea o manieră de autodivinizare monocromică, o blasfemie și autoslăvire, un fel de grandomanie religioasă. Toate aceste maniere de interpretare sunt posibile, și încă multe altele.
În timpul cât a lucrat la acest tablou, Klingsor nu ieșea decât noaptea, bea vin, mânca doar pâine și fructe pe care i le aducea hangița, rămânea neras și arăta într adevăr groaznic, cu ochii adânciți sub fruntea arsă. Picta șezând și pe de rost, doar din când în când, aproape numai în pauzele de lucru, se întorcea spre peretele dinspre miazănoapte al odăii, unde se afla oglinda mare, de modă veche, pe care erau desenați lujeri de trandafiri, întindea capul înainte, își holba ochii și făcea grimase.
Multe erau fețele pe care le vedea în spatele feței lui Klingsor din oglinda mare, printre trandafirii stupizi. Pictă multe fețe: fețe de copil, dulci și uimite, tâmple tinere pline de vis și văpaie, ochi batjocoritori de bețiv, buzele unui însetat, unui om hăituit, unui suferind, unui nedumerit, unui desfrânat, unui enfant perdu. Capul însă și l zugrăvi maiestuos și brutal, ca al unui idol al pădurilor seculare, narcisist, un Iehova gelos, o sperietoare în fața căreia se sacrifică primii născuți și fecioare. Acestea erau câteva din chipurile sale. Alt chip era al celui decăzut, al celui apus, al celui împăcat cu declinul său. Pe țeastă îi creștea mușchi, dinții bătrâni stăteau strâmbi în gură, crăpături adânci brăzdau pielea veștejită, iar în crăpături erau bube și mucegai. Tocmai asta prețuiesc unii prieteni. Ei spun: iată omul, ecce homo, omul obosit, lacom, sălbatic, pueril și rafinat al acestor timpuri, europeanul murind și voind să moară, înnobilat de fiecare dorință, apăsat de fiecare povară, însuflețit de conștiința declinului său, pregătit pentru orice progres, gata de orice regres, plin de văpaie și oboseală, dăruit destinului și durerii ca morfinomanul otrăvii, însingurat, golit, străvechi, Faust și Karamazov laolaltă, animal și înțelept, complet despuiat de ambiție, complet nud, plin de spaimă copilărească de moarte, obosit și pregătit să moară.
Și mai departe, mai adânc, în spatele acestor chipuri, dormeau alte chipuri, mai îndepărtate, mai profunde, mai îmbătrânite, primitive, animalice, de plantă, de piatră, ca și cum ultimul om de pe pământ și ar aminti în momentul dinaintea morții, încă o dată, rapid, toate configurațiile trecutului și începutului său.
În aceste zile turbate, încordate, Klingsor trăia ca un extatic. Noaptea, se umplea puternic de vin și apoi stătea cu lumânarea în mână, în fața vechii oglinzi, își privea fața în sticlă, o față de bețiv zâmbind melancolic. Într o seară avea o iubită la el, pe divan în atelier, și în timp ce o strângea în brațe, se uită peste umărul ei în oglindă, și văzu lângă părul ei despletit figura lui descompusă, plină de desfrâu, dar și plină de scârbă, cu ochii înroșiți. O chemă din nou, a doua zi, dar femeia se umpluse de groază și nu mai veni.
Noaptea dormea puțin. Deseori se trezea din vise înfricoșătoare, cu sudoarea pe față, sălbatic și obosit de viață, și sărea totuși imediat în picioare, privea fix în oglinda dulapului, citea peisajul pustiu al acestor trăsături turbate, posomorât, plin de ură sau zâmbind a pagubă. Avu un vis în care se vedea pe sine, schingiuit, bătându i se cuie în ochi, smulgându i se nasul cu un cârlig. Schiță cu cărbune, pe o copertă de carte care i era la îndemână, această față chinuită, cu cuie în ochi.. Am găsit ciudata foaie după moartea sa. În accesele de durere, se chircea deasupra spătarului unui scaun, râdea și striga de durere și și ținea chipul descompus în fața oglinzii, își observa trăsăturile, luându și în râs propriile lacrimi.
Și nu doar chipul său, sau cele o mie de chipuri ale sale, le picta în această lucrare, nu doar ochii și buzele lui, văgăuna îndurerată a gurii, stânca despicată a frunții, mâinile rădăcinoase, degetele cu tremurul lor nervos, inteligența batjocoritoare, moartea din ochi. Mai pictă, în stilul lui încăpățânat, supraaglomerat, concis și înfiorat, viața, iubirea, credința, deznădejdea sa. Pictă cârduri de femei despuiate, gonite de furtună precum păsările, ofrande pe altarul idolului Klingsor, și un tânăr cu față de sinucigaș, temple și păduri îndepărtate, un zeu bătrân și bărbos, puternic și prost, un sân de femeie spintecat de un pumnal, fluturi cu ochi pe aripi, iar în fundalul imaginii, la limita haosului, moartea, o fantomă cenușie care cu o suliță minusculă cât un ac îi înțepa creierul lui Klingsor.
După ce picta ore întregi, îl cuprindea neliniștea, mergea arzând ca o torță, fără să se odihnească, prin camere, ușile fluturau în spatele lui, scotea sticle din dulap, scotea cărți din rafturi, covoare de pe mese, stătea citind pe jos, se apleca respirând adânc pe fereastră, căuta schițe și fotografii vechi și umplea podelele și mesele și paturile și scaunele din toate camerele cu hârtii, picturi, cărți și scrisori. Totul flutura dezordonat, confuz și trist, când vântul și ploaia pătrundeau prin fereastră. Își găsi multe alte lucruri, portretul de copil, imaginea luminoasă de când avea patru ani, într un costum alb de vară. De sub părul bălai, aproape albicios, se ivi o față dulce de băiețel. Găsi fotografiile părinților săi și ale unor iubite din tinerețe. Totul îl preocupa, îl incita, îl încorda, îl chinuia, îl împingea încoace și încolo, apuca totul și l azvârlea din nou, până când se înfiora iarăși și stătea pictând mai departe pe tabla de lemn. Trase brazde adânci în prăpastia portretului său, înălță mai trainic templul vieții sale, exprimă mai puternic veșnicia fiecărei existențe, mai înlăcrimat deșertăciunea vieții, mai ironic condamnarea la descompunere. Apoi, sărea din nou în picioare, ca un cerb hăituit și gonea prin odăile sale. Îl înfiora bucuria și satisfacția de a crea ca o furtună umedă, jubilândă, până când durerea îl arunca din nou la podea și i arunca în față cioburile vieții și artei sale. Se ruga în fața picturii lui și scuipa. Era dement ca orice creator. Dar făcea totul extraordinar de bine în nebunia creației, dădea tot ce trebuia operei sale, infailibil ca un somnambul. Simțea că în această luptă groaznică pentru portretul lui nu se săvârșea doar o soartă și judecata unuia, ci omenescul, generalul, necesarul. Simțea că avea din nou o misiune, un destin și toată frica și goana trecută și amețeala și buimăceala fuseseră doar spaimă și fugă de această misiune. Acum nu mai exista nici spaimă, nici fugă, doar lovitură și împunsătură, victorie și declin. El biruia și cădea, suferea și râdea, se sfâșia, omora și murea, năștea și era născut.
Un pictor francez dori să l viziteze, hangița îl conduse în anticameră, dezordinea și mizeria rânjeau din odaia supraâncărcată. Klingsor veni, plin de vopsea pe mâneci, pe față, cenușiu, neras, alergând cu pași mari prin cameră. Străinul îi aduse salutări din Paris și Geneva, își exprimă tot respectul. Klingsor mergea încoace și ncolo, părea să nu audă. Oaspetele tăcu jenat și începu să se retragă, atunci Klingsor veni lângă el, îi puse mâna acoperită de vopsea pe umăr, îl privi de aproape în ochi. Mulțumesc, zise el încet, cu greu, mulțumesc, dragă prietene. Eu lucrez, nu pot vorbi. Se vorbește prea mult, mereu. Nu fiți supărat pe mine, și salutați mi prietenii, spuneți le că îi iubesc. Și dispăru din nou în cealaltă cameră.
Pictura terminată o puse, la sfârșitul acestor zile biciuite, în bucătăria goală nefolosită și închise. N a arătat o niciodată. Apoi luă veronal, dormi o zi și o noapte, după care se spălă, se bărbieri, își puse lenjerie și haine noi, merse în oraș și cumpără fructe și țigări spre a le dărui Ginei.
— –