I

De doi ani nu mă mai cunosc vecinii. Pricina e că sunt mai vechi locatar decât oricare dintre ei, fiindcă toți cei de pe vremuri, unul câte unul, s-au perindat.
Arar, mă arăt aici.
Curtea e aceeași, cu fântâna de piatră, ca un mormânt spălat de șuvoiul de argint al răcorii.
Vița de vie s-a risipit pe tot zidul din fund, răscuindu-se, stearpă, în veșnicie.
Ușa locuinței mele are uscăciunea icoanelor. Se deschide pe scara pe care atârnă, ca șoaptele, umbra.

(...)

VI

În locuința școlii trebuia să adăpostească un profesor de franceză, d-l Willy, și o începătoare în învățământ, d-șoara Lia.
Părul acestei fete de 20 de ani avea însușirea tulburătoare de a păstra îndelung miresmele cu care era îngrijit și a le preface, prin simpla dogoare a vieții ei tinere, într-un fel de emanație animală proprie să o deosebească de toate celelalte făpturi ale cerului și ale pământului. D-șoara Lia avea atitudini modeste și o sârguință neîntreruptă care la ființa ei siriană lua proporțiile unei cochetării. Zelul pus în îndeletniciri atât de nepotrivite cu așteptările pe care le trâmbița, trupul, mersul și vârsta erau pentru cei din preajmă-i cea mai sfruntată provocoare. Singur Darie nu-și tălmăcea apelul insistent și mut, desfăcut din simpla trecere a d-șoarei prin încăperi.

(...)

Într-o noapte, ca de obicei, Darie se trezi, nu mai era singur în odaie.

(...)